Documentul semnat de preşedintele Băsescu şi de prim-ministrul Ponta a declanşat valuri de furie anti-Ponta şi antieuropeană din partea adversarilor lui Băsescu şi dezamăgire şi consternare din partea unor partizani ai preşedintelui, care i-au reproşat acestuia că a produs un şoricel irelevant pentru că nu are suficient spaţiu de manevră, deşi nu e clar cum ar mai fi putut să şi-l creeze în condiţiile majorităţii obţinute de USL. Cu toate stângăciile sale de formulare, „Acordul de Colaborare Instituţională” este un document remarcabil care îl obligă pe preşedinte să-şi ţină gura, iar pe premier să menţină direcţia „Vest” şi să respecte statul de drept. Una peste alta, deloc o afacere proastă pentru Băsescu ori pentru Ponta, în condiţiile în care cel mai mare adversar al acestui document s-a dovedit Crin Antonescu.
Fiind ultimul editorial dinainte de Crăciun, ne-ar fi plăcut să continuăm o tradiţie pe care am încercat să o respectăm în ultimii ani, de a consacra măcar două articole pe an – de Crăciun şi de Paşti -, Creştinismului şi creştinilor, fie că e vorba despre suferinţele la care sunt supuşi creştinii în ale părţi ale lumii, fie că e vorba despre mult-discutatul „consumerism” pe care tot mai mulţi îl condamnă cu mânie fără să ştie de fapt ce greşeală fac, un păcat despre care stim însă ca va fi iertat.
Pe de altă parte, sfârşitul lumii după mayaşi, care ar trebui să aibă loc chiar acum, sub ochii noştri, ar fi meritat un text, dacă nu din convingere, măcar din obligaţie profesională. Când eşti responsabil cu informaţiile despre Lumea larga la un mare ziar naţional, nu ar trebui să rămâi indiferent la faptul că eşti pe cale să-ţi pierzi „obiectul muncii” ca să spunem aşa. Prezentul este însă nemilos şi ne constrânge la câteva consideraţii legate de actualitatea politică, mai précis de acordul semnat de preşedinte şi premier săptămâna trecută, difuzat de Traian Băsescu la Consiliul European şi publicat integral miercuri.
Mai întâi, ce nu este „Acordul de Colaborare Instituţională”? Cu siguranţă, nu este un „acord de pace”, aşa cum a fost popularizat de televiziuni. Un acord de pace este un document care consemnează nu numai evidenta încetare a ostilităţilor dar şi faptul, mult mai important, că, cel puţin din punct de vedere legal, cele două părţi hotărăsc ca, din momentul semnării, să aibă încredere una în cealaltă, de unde rezultă, în mod firesc, că toate tratatele şi acordurile ulterioare se vor baza pe „încredere reciprocă”. Or, nimic de felul „încrederii reciproce” nu există în documentul semnat de Băsescu şi Ponta. Dimpotrivă, acesta este plin de „delimitări ale spaţiilor de responsabilitate preeminentă”, de recomandări de „abţinere de la atacuri” sau de „evitare a confruntărilor”, de indicaţii cu privire la ceea ce poate şi nu poate face obiect de dispută în spaţiul public şi, desigur, de mecanisme şi proceduri de rezolvare a conflictelor dintre preşedinţie şi guvern sau dintre preşedinte şi prim-ministru, ceea ce, desigur, nu este acelaşi lucru. Dacă rezultă ceva clar din acest Acord, acest „ceva” este că nu este un acord de pace, în sensul „încrederii şi respectului reciproc”, pentru că, dimpotrivă, consemnează neîncrederea şi totala lipsă de respect mutuală.
Dacă nu este un acord de pace, nu este, din păcate, nici un „armistiţiu de Crăciun”. Înţelegem prin „armistiţiu de Crăciun”, aşa cum aţi bănuit, orice eveniment similar cu fabuloasa întâmplare petrecută de Crăciunul anului 1914, când soldaţii britanici şi germani, îngropaţi de vii în tranşeele din Franţa, au încetat în mod spontan focul şi, redescoperindu-şi umanitatea profundă, au îndrăznit să iasă din adăposturile lor şi să-şi întâlnească inamicii în „no man’s land” unde au schimbat cadouri şi au cântat colinde. De multe ori aceleaşi.
Or, nu este cazul de aşa ceva între Băsescu şi Ponta. Cum despre umanitatea profundă a celor doi sau despre ataşamentul la valori transcendente nu ne putem pronunţa, ceea ce este important este caracterul „spontan” al unui astfel de armistiţiu. Ca să fie spontan, ar fi însemnat ca la déjà mitica întâlnire de miercurea trecută, preşedintele să-i fi vârât „în mod spontan” documentul sub nas premierului – nu există nicio îndoială că iniţiativa şi redactarea acestuia s-au petrecut la Cotroceni – iar Ponta să-l fi semnat cu inocenţă şi dezinvoltură. Or, nimic nu este mai departe de adevăr. Documentul a fost cunoscut de Ponta dinainte şi a fost negociat cu furie de ambele părţi iar balanţa a fost înclinată, aşa cum au bănuit comentatorii – cu aprobare sau cu ostilitate -, de reprezentanţii Occidentului – Uniunea Europeană şi Statele Unite. Ceea ce s-a negociat, aşa cum reiese din document, nu este, slavă Domnului, imunitatea lui Băsescu, ci marile direcţii strategce, integritatea instituţiilor statului de drept şi a Justiţiei. Faptul că Băsescu a înmânat public documentul oficialilor europeni de rang înalt nu face cinste României, o dată pentru că scoate în lume relaţia proastă, de profundă neîncredere dintre preşedinte şi premier, şi a doua oară, pentru că subliniază fragilitatea instituţiilor româneşti, dar, pe de altă parte, nu este o idée chiar atât de proastă ca Europa să aibă la mână un document prin care omul care are cel puţin o majoritate de 67% se angajează să nu mai repete ce-a făcut astă vară. Povestea cu „Rusia şi China” nu este o invenţie propagandistică a adversarilor USL, aşa cum susţin în mod greşit comentatorii care scriu mai mult decât citesc, ci este, cuvânt cu cuvânt, ceea ce afirma însuşi domnul Ponta cu un an în urmă, când se declara convins că România ar trebui să denunţe acordul cu FMI şi să se împrumute de la Rusia şi China. Or, să convingi un astfel de om că Occidentul este locul natural al României nu este puţin lucru.
În fond, Ponta – care a declarat în Die Welt că nu este „ticălosul Europei” – a semnat un document prin care se angajează că nici nu va deveni aşa ceva şi asta ar trebui să fie o veste bună pentru România. Băsescu şi-a jucat cartea bine şi a obţinut cam maxim din ceea ce putea spera să obţină: promisiunea lui Ponta în faţa europenilor şi americanilor.
Singurul nemulţumit în mod vizibil, chiar virulent, de acest document a fost Crin Antonescu, deşi a asistat la semnarea acordului Băsescu-Ponta. Antonescu nu a reacţionat imediat după semnare, ceea ce este bizar, dat fiind faptul că avea deja oamenii aleşi în Parlament şi ar fi putut forţa confruntarea finală cu Băsescu, ci a preferat să ascundă adevărul atunci când a fost întrebat asupra conţinutului documentului. Atunci când a reacţionat, a făcut-o inconsistent, referindu-se la documentul respectiv drept „acest gen de prostii” şi incoerent, susţinând ba că nu l-a citit, ba că sunt „două-trei pagini” fără importanţă (şase, în realitate).
De fapt, este un document important şi remarcabil. Dacă viitoarea Constituţie va consemna – aşa cum vor PSD şi PDL, primii, chiar pentru Ponta, se spune -, alegerea preşedintelui prin vot direct, atunci „acordul Băsescu-Ponta” are şanse bune să devină model de coabitare politică. Stângaci redactat, perfectibil, dar model fără doar şi poate.
Atunci, de ce este Antonescu nemulţumit? Răspunsul cel mai la îndemână este că, lipsit de abilităţi lingvistice, incapabil să se conecteze cu uşurinţă la mersul lumii şi surclasat de un Victor Ponta care are la dispoziţie un aparat eficient care „îi face rost” de interviuri în publicaţii de prim-rang ale lumii şi chiar de articole în Washington Post, Antonescu se simte dat la o parte. Postul de preşedinte al Senatului precum şi cea mai ciudată împărţire de miniştri din ultimii 23 de ani ar fi putut să-i dea impresia că totul este în regulă, dar n-au făcut-o. Cu toate concesiile şi jumătăţile de ministere obţinute, Crin Antonescu începe să înţeleagă că nu mai controlează jocul şi că acordul Băsescu-Ponta ar putea să însemne, printre altele trecerea sa pe linie moartă. Nu a PNL, doar a lui Crin Antonescu.
Or, dacă nu a fost un „act spontan” şi dacă Băsescu şi Ponta au semnat un document calibrat si negociat intens şi l-au pus pe Antonescu în faţa unui act împlinit în prezenţa lui Dragnea, cu siguranţă nu putem vorbi de un „armistiţiu de Crăciun”.
Ceea ce ne aduce la ultima dintre metaforele posibile, „Pactul de Neagresiune”. Un pact de neagresiune conţine angajamentul părţilor că nu se vor ataca reciproc, desigur, precum şi o serie de proceduri prin care să se evite confruntarea şi să se reglementeze soluţionarea lor. Este exact ceea ce conţine acordul Băsescu-Ponta. Este bazat pe neîncredere reciprocă, pe suspiciunea lui Băsescu că Ponta doreşte să distrugă statul de drept prin suprimarea funcţiilor Curţii Constituţionale şi independenţa Justiţiei, dar şi pe suspiciunea lui Ponta şi a apropiaţilor săi că Băsescu foloseşte DNA, ANI, CSM şi serviciile secrete ca pe nişte „arme” politice. Acordul conţine prevederi că Ponta nu va încerca nicio schimbare în zona serviciilor sau, dacă o va face, o va face în acord cu preşedintele precum şi o procedură transparentă şi europeană de numiri la parchete. În schimb. Ponta a avertizat cele trei instutuţii să „fie atente” în privinţa faptului că „sunt percepute ca instrumentele lui Băsescu” Este un avertisment îngrijorător pentru că domnul Ponta a promis şi nu i-a promis numai lui Băsescu. DNA, ANI şi CSM au de partea lor atât Comisia Europeană cât şi semnătura domnului Ponta. Ponta a semnat un document iar unul din mentorii săi, preşedintele Parlamentului European, Martin Schulz, a văzut déjà acest document şi l-a încuviinţat. Ponta nu mai poate da înapoi acum dacă vrea să îşi recupereze credibilitatea zdruncinată.
Problema cu pactele de neagresiune este că sunt instabile şi sunt încălcate cu uşurinţă deîndată ce unul dintre semnatari se simte suficient de puternic pentru a declanşa conflictul. În cazul nostru, cel care s-ar putea simţi tentat să îşi încerce forţele este domnul Ponta. Prilejul poate fi oferit de „provocarea” trimiterii în judecată a miniştrilor cu dosare penale – Dragnea şi Fenechiu – faţă de care preşedintele este obligat de lege să riposteze printr-un act de forţă, revocarea lor din funcţie. Dacă Ponta se va simţi eliberat de condiţiile pactului şi va invada Polonia (statul de drept) sau, dimpotrivă, se va folosi acest prilej pentru a-şi consolida puterea în interior şi a da o lovitură mortală grupării Dragnea-Antonescu-Voiculescu rămâne de văzut. Cert este că, mai devreme sau mai târziu, vom avea parte de o confruntare. Va fi război politic, va curge sânge şi vor exista victime colaterale, dar, slavă Domnului, nu va fi sfârşitul lumii. În fond, există lucruri mai importante decât luptele dintre politicieni.
Crăciun fericit!
