Nu lipsa de caracter. Nu disponibilitatea de a-şi vinde funcţia pentru câteva zeci de mii de euro. Nu piedestalul de făţărnicie pe care se urcă pentru a-şi clama nevinovăţia. Nu agresivitatea de care dau dovadă când pervertesc faptele pentru a-i face pe alţii să pară vinovaţi. Nu minciunile pe care le ţes pentru a poza în victimele unei conspiraţii, în eroi sacrificaţi pentru curajul de a se opune unui sistem malefic. Nimic din toate acestea nu mă mai şochează în cazuri precum cel al europarlamentarului Adrian Severin sau al liderului sindical Marian Petcu. Ce este cu adevărat stupefiant este nebunia acestor oameni.
Numai cineva cu mintea rătăcită poate să se imagineze rezistând în Parlamentul European, ghemuit într-o bancă din ultimul rând, apărându-se de huiduieli şi de vocile nervoase care îi cer demisia doar cu două degete băgate adânc în urechi. Numai cineva căruia propriul creier nu îi mai aparţine se poate despărţi atât de radical şi de brusc de statura unui fost ministru de Externe şi vicepreşedinte al grupului socialist din Parlamentul European pentru a o îmbrăţişa pe cea a unui lepros pe care îl mai apără de expulzare doar teama celorlalţi de a pune mâna pe el.
Numai cineva care şi-a pierdut complet simţul realităţii îşi imaginează că va reuşi să continue să ia mită şi să scape nelegat în timp ce toată lumea îi spune că procurorii şi serviciile secrete sunt cu ochii pe liderii sindicali şpăgari. Numai un candidat ideal pentru a fi internat la balamuc îşi permite să iasă în piaţa publică, târând după el zeci de mii de oameni, să urle cât îl ţin bojocii că puterea este coruptă, că fură de stinge, iar a doua zi el să-şi colecteze tranşa numărul 26 din mita pe care o primea constant, lună de lună, de doi ani, de la constructorul căruia îi acordase contractul pentru ridicarea unui „centru de recreere” pentru sindicaliştii săi. Aceiaşi sindicalişti pe care îi încolonează în marşuri de protest spunându-le că şpăgile luate de guvernanţi sunt cauza pentru care salariaţilor şi pensionarilor le scad veniturile.
Nebunia acestui tip de oameni, membri oficiali ai elitei României, este atât de mare încât nici măcar nu mai este nevoie să-i filmezi cu camera ascunsă sau să le înscenezi un flagrant pentru a afla ilegalităţile pe care le comit şi golănia sinistră în care se bălăcesc. Le povestesc singuri, de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni. Iar sminteala lor a ajuns într-un stadiu atât de avansat încât se arată chiar încântaţi să demonstreze oricui vrea să-i asculte că nu mai pot distinge între ce e rău şi ce e bine, ce este legal şi ilegal, moral şi imoral. Aşa s-a întâmplat şi în urmă cu două luni, când colegii mei Răzvan Chiruţă şi Petrică Răchită au ascultat încremeniţi confesiunea şocantă şi neaşteptată a lui Ion Molea, preşedintele Alianţei Naţionale a Sindicatelor Feroviare, organizaţie cu 49.000 de membri. Molea le-a spus fără nici o urmă de jenă că a luat comisioane din vânzarea a mii de televizoare către sindicalişti şi că nu i se pare că a făcut nimic anormal, imoral sau ilegal. La fel de senin, Molea a recunoscut şi că a închis ochii la jefuirea sistematică a patrimoniului Căilor Ferate, în schimbul unor creşteri salariale modeste pentru membrii Alianţei pe care o conducea.
Şi în cazul lui Molea, ca şi în cele ale lui Severin şi Petcu, s-ar putea crede că e vorba doar de lăcomie, nesimţire şi chiar prostie, toate împinse la extrem. Numai că toate acestea au o limită. Tot ce trece de bariera pe care raţiunea o pune chiar şi în faţa lor atinge patologicul. Iar momentul în care bariera a fost depăşită ireversibil a fost acela în care i-a părăsit instinctul de supravieţuire.
Acest instinct li s-a atrofiat până la dispariţie pentru că pe parcursul ultimilor 20 de ani au avut din ce în ce mai puţină nevoie de el, până a ajuns un accesoriu inutil. Severin, Petcu, Molea şi mii de alţi lideri politici, înalţi funcţionari şi sindicalişti sunt pilonii de bază ai generaţiei care a preluat frâiele României în decembrie 1989. O garnitură dominată de semidocţi lipsiţi de scrupule care nu şi-au dorit decât să-şi răscumpere cât mai rapid anii petrecuţi în sărăcie, furând cu şapte mâini. Instinctul de conservare le-a fost de ajutor mai mult în primii ani după 1990 şi în principal pentru a câştiga şi a-şi menţine supremaţia pe terenul de vânătoare dorit.
După ce s-au instalat solid în poziţia dominantă, mulgerea de bani a instituţiilor în care funcţionau a devenit o treabă de rutină. Şi cu riscuri aproape de zero. Toţi se ştiau cu toţi şi nimeni nu se temea de nimeni. Micile conflicte se rezolvau rapid pentru că era destul pentru toţi. Era de neconceput ca procurorii să ceară anchetarea unui ministru în funcţie sau a unui lider sindical puternic. La ce bun atunci să se uite peste umăr când încasează plicul cu bani de la vreun patron de firmă care „îi restituie un împrumut” sau când aranjează prin telefon plasarea unui contract de sute de milioane către un coleg de partid? Şi când se afla ceva, informaţia rămânea între iniţiaţi şi nu avea nici o urmare.
Această „pace socială”, protejată cu sfinţenie de toate instituţiile de control ale statului, combinată cu efectul halucinogen al sumelor la care nu visaseră vreodată şi care s-au materializat în conturi, vile, maşini şi vacanţe de lux, le-a compromis definitiv luciditatea. Nu le-a luat mult timp ca să fie convinşi că lumea nu va mai funcţiona niciodată după alte reguli decât cele ale utopiei infracţionale născocite de ei. Repetându-şi zi de zi că ei nu fură, că nu e nimic în neregulă cu a cere un procent din toate afacerile care au nevoie de aprobarea lor, că de fapt ei muncesc pentru mita pe care o primesc, că li se cuvine, că sunt cei mai deştepţi din România, au înnebunit.
Astăzi, când fie presa, fie DNA îi scoate cu penseta, unul câte unul, din microcosmosul seren şi schizoid în care trăiesc şi îi aruncă în luminile reflectoarelor, cred însă că ar fi mai înţelept ca, în loc să ne amuzăm de ce produce mintea lor plecată cu sorcova, să ne întrebăm dacă nu avem şi noi o parte din vină în tot ce se petrece.
Ce s-ar fi întâmplat cu Severin dacă această capcană ar fi fost întinsă de nişte jurnalişti români, nu englezi, şi nu în Parlamentul Europei, ci în cel românesc? I-ar fi cerut liderul de grup demisia? Dar Victor Ponta? L-ar fi huiduit colegii lui dacă ar fi refuzat să-şi dea demisia? Răspunsul îl avem deja.
În urmă cu câteva săptămâni, colegul meu Daniel Befu a făcut un experiment similar – a trimis un SMS tuturor deputaţilor şi senatorilor din Parlamentul României, în care pretindea că este un investitor din Emiratele Arabe şi că doreşte să se întâlnească cu ei pentru a le propune o afacere. Rezultatul: la câteva minute după expedierea mesajului, a urmat o explozie de apeluri telefonice, 113 la număr, şi 68 de SMS-uri prin care aleşii încercau să se întâlnească de urgenţă cu el. Un sfert din Parlamentul României s-a arătat interesat să facă afaceri cu expeditorul SMS-ului, fără să aibă habar cine este şi despre ce este vorba. Şi asta în condiţiile în care legea este cât se poate de limpede: calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu cea de membru al unui grup de interes economic.
Evident, reacţiile la articolul publicat de „România liberă” au mers pe logica Severin – ziaristul este de vină, pentru că le-a întins o capcană, au răspuns la SMS doar din curiozitate ca să vadă ce se întâmplă mai departe, au făcut-o pentru a încuraja investiţiile străine şi a genera locuri de muncă. Asta a spus inclusiv deputatul Iosif Blaga (PDL), care îi comunicase „investitorului” că nu doreşte să primească pentru serviciile sale o sumă mare, „pentru că bate la ochi”, ci o rentă viageră lunară.
Procentul covârşitor de „Severini” în politica românească şi supremaţia modelelor „Petcu” şi „Molea” în mişcarea sindicală nu reprezintă nimic altceva decât concluzia a 20 de ani de degradare morală a elitei politice şi administrative. Dacă v-aţi întrebat vreodată prin anii ’90 unde vom ajunge cu oamenii care ne conduceau la acea vreme şi care, în mare parte, se află şi astăzi în poziţii de vârf, acum aveţi răspunsul. Problema nu este însă în primul rând a nebunilor care se cred împăraţi, ci a oamenilor sănătoşi care acceptă să fie conduşi de ei.
