Dacă tot ne aflăm aici, la București, în plină febră geopolitică de redefinire complet netransparentă a alianțelor și axelor de politică externă astfel încât să aducem România în umbra Germaniei, ce-ar fi ca președintele Iohannis să-i propună doamnei Merkel, în locul ridicolei axe București-Berlin-Washington avansate de Eduard Hellvig, o nouă axă liberală regională în centrul și estul Europei care chiar are sens: București -Berlin-Varșovia?
Dacă și în măsura în care România va rezista presiunilor și/sau cântecelor de sirenă venite de la Moscova sub mandatul președintelui Klaus Iohannis și va menține parteneriatul strategic cu Statele Unite ca principală „axă de securitate” regională, veți auzi din ce în ce mai des vorbindu-se public despre pericolele pe care le prezintă opțiunea de a fi o insulă atlantistă într-o mare de prieteni ai Rusiei, despre „europenismul” nostru inerent (în opoziție cu atlantismul resentimentar) despre anti-rusism ca ceaușism (deja au început) și despre nevoia de a fixa mai ferm politica externă a României în pământul ferm al Europei în locul punții atlantice virtuale. Veți auzi ridicate în slăvi virtuțile apropierii strategice de Germania ÎN OPOZIȚIE cu orientarea „rigidă” atlanticistă. În România există suficienți de agenți de influență ai Moscovei și idioți utili antiamericani care vor fi mai mult decât fericiți să popularizeze aceste „idei” dimpreună cu alte poncife ale propagandei rusești cum ar fi „imperialismul” românesc și caracterul „artificial” al statului român.
Printre acești „idioți utili” pare să se numere și omul nominalizat de președintele Iohannis la șefia SRI, Eduard Hellvig, care a vorbit despre o axă strategică București-Berlin-Washingon. Termenul „idioți util”, atribuit lui Lenin, îi desemna pe scriitorii, intelectualii și jurnaliștii occidentali de stânga care au îmbrățișat cu entuziasm cauza revoluției bolșevice și a comunismului global, în care Lenin vedea aliați neprețuiți în propagarea propriei dogme în societatea occidentală și nu are alt sens peiorativ decât i-a atribuit Lenin însuși. Noua axă de care a vorbit domnul Hellvig servește interesele Rusiei, chiar dacă autorul propunerii nu dorește acest lucru, ceea ce îl califică la categoria amintită.
Analiza opțiunilor strategice trebuie să pornească, credem, de la observația că Rusia și politica ei în regiune reprezintă un pericol major nu numai la adresa intereselor României, dar și la adresa României ca țară democratică, ancorată ferm în valorile liberale occidentale. Unde întorci privirea zilele acestea în presa și publicațiile think tank-urilor din Occident dai peste aceeași întrebare repetată obsesiv: „Ce vrea cu adevărat Vladimir Putin?” ,cu varianta „Ce gândește cu adevărat Vladimir Putin”. Analiștii mai înțelegători susțin că nu vrea decât „respect” din partea Occidentului și că anexarea Crimeii și oribilul război din estul Ucrainei nu este decât o formă de apărare de avansul „agresiv” al NATO spre granițele sale pe principiul enunțat de Ecaterina cea Mare că „Rusia nu-și poate apăra granițele decât dacă le extinde”. Alții cred că Putin este pur și simplu un personaj paranoic și megaloman care visează la refacerea imperiului rus prin forța armelor.
Să admitem că Putin nu vrea altceva decât „respect”, chiar dacă are tendința să-l impună cu pistolul, ca mafioții. Din perspectiva Moscovei, „respect” înseamnă anularea „umilinței” la care Rusia a fost supusă odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, iar singura formă de a reveni asupra acestei umilințe este recunoașterea de către Occident a unei sfere de influență legitimă a Rusiei. Din această perspectivă, anexarea Crimeii și războiul din Ucraina nu sunt decât forme de (re)afirmare a acestei sfere de influență și a intereselor legitime ale Rusiei. Problema acestei forme de realpolitik rusesc este că în ultimii 25 de ani lumea a încercat să evolueze spre o ordine care nu este guvernată de confruntări între imperii aflate în competiție pentru extindere propriei sfere de influență, iar garanția acestei ordini a fost America. Istoricul Robert Kagan remarca faptul că Rusia nu a fost niciodată amenințată de NATO în nici un fel în acești 25 de ani indiferent de extinderile succesive, fiind privită întotdeauna în Occident, până la Ucraina, mai degrabă ca partener decât ca adversar, în pofida avertismentelor venite din Europa de Est, și că, din acest punct de vedere, nu a fost niciodată mai sigură că nu o atacă nimeni, nici Germania, nici altcineva dinspre Vest. Dacă nu ești cu adevărat amenințat atunci nu ai nevoie nici de „zone tampon” și nici de o sferă geografică de influență impusă militar. În acest caz, agresiunea Rusiei în Ucraina este expresia unei politici expansioniste și, atrage atenția istoricul american, Ucraina este doar începutul, nu sfârșitul expansiunii influenței rusești care se manifestă deja în Balcani (Grecia, Macedonia, Bulgaria, Cipru, Serbia, Muntenegru) și Europa Centrală (Ungaria, Cehia, Slovacia).
Dincolo de discursul identitar-ortodoxist al lui Putin, trăsătura definitorie a revizionismului rusesc este caracterul său violent antiliberal. Autoritarismul rusesc are oroare de orice formă de democrație liberală de inspirație occidentală în apropierea granițelor sale. De fapt singura democrație liberală tolerată de Rusia la granița sa este Japonia, și asta pentru că este o mare putere economică sub protectorat militar american. În rest, oricine a încercat (precum Georgia sau Ucraina) sau încearcă (Moldova) să adopte o formă de liberalism democratic este în pericol să fie tratat cu tancuri și „omuleți verzi”. Expansiunea sferei de influență a Rusiei înseamnă, prin urmare, expansiunea unui sistem politic autoritar, antidemocratic și antiliberal. În concluzie, nu poate fi mai clar că a recunoaște Rusiei o sferă de influență legitimă, reprezintă o amenințare directă la adresa ordinii constituționale democratice a României.
Or, singura axă pe care România poate fi sigură că Rusiei i se refuză o sferă de influență este Londra-Washington. Berlinul încă mai vrea să creadă că se poate discuta rezonabil cu Putin și se arată dispus să îi recunoască Rusiei un fel de sferă de influență dacă Putin ar accepta să lase Ucraina și Moldova să-și vadă de calea europeană. Germania se minte pe sine cu naivitatea unui actor care n-a mai jucat un rol mare de foarte multă vreme. Lumea Rusiei este o lume a confruntării între mari puteri (imperii) și sfere de influență. Este, așadar, o lume definită de relații de putere, iar puterea se exprimă militar. Or, Germania (și Uniunea Europeană, pe care o reprezintă Germania) nu au putere militară și prin urmare, nu au forță de negociere, deci sunt ușor de ignorat. De aceea sunt și ignorate în mod sistematic de ruși. De aceea, din punctul de vedere al securității și al „jocului” de putere geostrategic nu există alternativă reală la alianța cu America. Germania nu are ce oferi din acest punct de vedere și oricine susține o abandonare a parteneriatului cu Statele Unite face jocul rușilor, conștient sau nu.
Acest lucru nu înseamnă că nu poate exista o relație specială cu Germania, bazată pe un parteneriat puternic, care să depășească accidentul fericit al faptului că președintele României este de etnie germană. Cum am mai amintit, România are o prezență europeană modestă și o influență încă și mai modestă în Europa Centrală, ceea ce ne-a mai costat în trecut. Președintele Băsescu s-a concentrat asupra relațiilor de securitate și a cultivat, în vest parteneriatele cu Statele Unite și Marea Britanie iar în Est, triunghiul România-Polonia-Turcia. Președintele Iohannis poate face mai mult și să dea conținut suplimentar relațiilor regionale ale României. De aceea exinderea legăturilor cu Germania este mai mult decât binevenită, atât politic cât și economic. Strategic, Germania ezită să identifice Rusia ca o putere ostilă și ca o amenințare și continuă să dea asigurări că deîndată ce Putin renunță la politica sa actuală, Rusia își va recăpăta statutul de partener. România lui Iohannis are marea șansă să convingă Germania că e timpul să privească adevărul în față, mai ales că pericolul este deja aici în mijlocul Europei. Germania, Polonia și România sunt cele mai mari țări din regiune și, totodată, statele cu cel mai solid angajament în favoarea democrației liberale și a relației transatlantice. Un triunghi București-Berlin-Varșovia ar fi răspunsul cel mai firesc la noua agresiune rusă și o bună inițiativă de politică externă din partea unui președinte ambițios.
