Unul dintre lucrurile care i se reproșează lui Klaus Iohannis, la un an de mandat, este atitudinea: păi, cum bă, Klause, în loc să dai cu Ponta de toți pereții, tu îi cereai demisia și apoi îl asigurai că veți colabora instituțional? Omul metropolei, grăbit, stresat, alergând între două slujbe, pentru care minutul de relaxare zilnică este pauza de țigară și care, poate, în noiembrie 2014 a ieșit în stradă ca să îl aducă la putere pe Iohannis, nu își permitea luxul și nu putea aştepta ca Ponta să plece instituțional din funcție (dovadă că, în final, a fost dat afară din Palatul Victoria în urletele mulțimii care protesta după tragedia din Colectiv).
Mama, o femeie care nu a renunțat să își lege roșiile pe par, să își îngrijiească mazărea o vară întreagă, m-a sunat să îmi spună că e supărată pe Iohannis pentru că organizează un eveniment și un concert în cinstea doctorilor care au îngrijit bolnavii arși în Colectiv. Asta a înțeles ea de la televiziuni, principalul mijloc de informare. I-am explicat că nu e ceva rău că Iohannis le transmite doctorilor un semn de apreciere și recunoștiință. În fond, răniții din Colectiv au murit din cauza condițiilor precare din spitale și a modului în care Ministerul Sănătății și Ministerul Apărării au înțeles să trateze această criză, trimițând cu întârziere pacienții în străinătate. Dar dacă mama a avut nevoie de explicații în plus, sunându-mă între pregătirea cârnaților și aprindea focurilor prin casă, înseamnă că Iohannis este un prost comunicator.
Și este. S-a folosit atât de mult de Facebook pentru a comunica cu poporul în chestiuni foarte grave încât eu unul – care folosesc rețeaua de socializare de trei ori pe lună – am avut sentimentul că Iohannis a decoperit Internetul a doua zi după ce s-a instalat la Cotroceni. Și, tare i-a mai plăcut. Păi, cum să nu ai această impresie când în chestiuni deosebit de grave – precum obstrucționarea justiției sau blocarea unor legi în Parlament – tu Klaus Werner Iohannis, președinte al României, găsești de cuvință să reacționezi prin câteva fraze scrise corect, fără greșeli gramaticale, în care dojenești clasa politică. Nu tu o înjurătură, nu, tu, un wtf, nici măcar un emoticon de furie. În schimb, și aici se vede ardeleanul din Iohannis, a dat cu paltonul de plafonul mașinii la Bruxelles, când un bodyguard nu a sărit să i-l ia de pe umeri. Păi să se știe până în capitala administrativă a Europei, că Iohannis nu intră în casă încălțat, cu clopu pe cap și cu hainele de afară pe el.
Și eu m-am născut, am copilărit și am făcut liceul dincolo de Carpați. Dar după 20 de ani de București intensiv nu știu ce a mai rămas ardelenesc din mine. Sigur au rămas înjurăturile, care le atrag atenția prietenilor mei alături de care joc fotbal în cel mai pur cartier al Bucureștiului: Pantelimon. Uneori scrisul mă dă de gol, cu influenţe ardelenești: folosesc „aibe” în loc de „aibă”. Am făcut această mică paranteză pentru a vă convinge că bucureștean te naști, nu devii. Klaus Iohannis este extrem de ardelean cu oamenii din jurul lui (s-a vorbit de atâtea ori de neinspirația sa în alegerea consilierilor), cărora le-a oferit nenumărate șanse și care sunt, încă, pe funcții. Iohannis e enervant de ardelean cu drumurile dese pe care le face la Sibiu la sfârșit de săptămână (cred că m-am întâlnit cu coloana sa oficială de cel puțin trei ori anul acesta). Pentru a-i acorda circumstanțe atenuante, vă mărturisesc că în vara anului 2009, eu am fost în fiecare sfârșit de săptămână, din mai până în septembrie, în Ardeal, 400 de kilometri cu mașina, doar ca să respir aer curat și să mă scald în Mureș. Apoi, am văzut ce a făcut munca în exces dintr-un președinte prea jucător, Traian Băsescu, cel care se lăuda că doarme câteva ore pe noapte. Nu era rău ca uneori să mai şi doarmă, ar fi gândit, probabil, mai limpede.
Nu uitați că președintele a trăit vreo cinci decenii în Transilvania şi că a avut nevoie de 15 ani ca primar pentru a face din Sibiu unul dintre cele mai frumoase orașe al României.
Klaus Iohannis ține să își păstreze amprentele ardelenești: nu și-a luat logoped pentru a renunța la enervantul accent molcom și apăsat. Trece ușor peste reproșurile potrivit cărora nu se poate desprinde de Sibiu, unde pare că se refugiază de câte ori are posibilitatea. Dar nici noi nu avem răbdare cu el (sau cu felul său de a fi și a lua atitudine). Îmi aduc aminte că, pe la începutul anului, un mare maestru analist, care a văzut multe alegeri la viața lui și pe care nu îl poți păcăli prea ușor, a scris într-un editorial și într-o perioadă de respiro a DNA, că arestările se vor termina din moment ce sistemul și-a impus omul – pe Iohannis – la Cotroceni. Maestrul, care a trăit mai toată viața în sudul României, s-a înșelat, iar la scurt timp alți politicieni și primari au intrat în hora DNA fiind arestați sau anchetați.
Cum trebuie să procedeze, în continuare, Iohannis, cu ardeleanul din el? Nu am răspuns. Cred, după reacțiile oamenilor și prietenilor faţă de primul an de mandat al lui Iohannis la Cotroceni, că apartenența la Ardeal a ajuns să fie privită ca o treabă mai degrabă cool, mișto și exotică decât ca o garanție a lucrului bine făcut.
