Cazul Vîntu a fost judecat cu o viteză prea mare, motiv pentru care magistratul care s-a ocupat de dosar trebuie sancţionat. Sună ilogic? Nu şi pentru sistemul judiciar românesc unde o astfel de decizie este cât se poate de normală.
Judecătoarea Camelia Bogdan de la Tribunalul Bucureşti a fost declarată incompatibilă să mai judece dosarul în care omul de afaceri Sorin Ovidiu Vîntu este acuzat de favorizarea infractorului Nicolae Popa. Preşedinta Secţiei a II-a Penală a Tribunalului, Elena Burlan, a sancţionat-o astfel pe judecătoarea Bogdan deoarece aceasta „dând dovadă de celeritate nejustificată” ar putea fi suspectată că „şi-a creat deja opinia vinovăţiei inculpatului şi de aceea doreşte să soluţioneze cauza în regim de urgenţă”. Dincolo de aceste cuvinte complicate ce a făcut de fapt magistratul Bogdan? În primul rând, a stabilit termene de judecată rapide, de la o săptămână la alta. Apoi, a vrut să verifice personal dacă Vîntu este cu adevărat bolnav şi nu poate participa la procese (după cum a invocat la mai multe termene) descoperind astfel că actele medicale cu care omul de afaceri vroia să demonstreze că e bolnav de inimă erau de fapt semnat de un ginecolog. Ce a mai făcut magistratul Camelia Bogdan? A respins cererea de plecare din ţară a unui presupus complice a lui Vîntu pe motiv că acesta trebuie să se prezinte la proces.
Este ceva suspect în aceste decizii luate de judecătorul bucureştean? Da, ar fi un lucru. Faptul că magistratul s-a comportat exact pe dos decât majoritatea colegilor lui din România. Într-o ţară în care multe procese importante durează ani, sau zeci de ani, un judecător a vrut să grăbească lucrurile şi să nu-i lase pe apărătorii acuzatului să impună regulile jocului care, de regulă, presupun tergiversarea la infinit a unui proces, eventual până când faptelele ajung să se prescrie.
Într-un asemenea sistem judiciar este cât se poate de firesc să-i repreşezi unui judecător că a dat dovadă de „celeritate nejustificată”, omiţând practic faptul că unul dintre principiile de bază ale justiţiei este exact „principiul celerităţii (rapidităţii) tragerii la răspundere”. Potrivit acestuia, persoanelor care au săvârşit fapte ilicite trebuie să li se aplice sancţiunile cât mai rapid posibil. După cum se vede, această regulă există doar în teorie ( se învaţă la facultatea de Drept în anul întâi) dar nu se aplică şi în realitate.
Evident că nimeni nu trebuie să plece de la premiza că Vîntu este deja vinovat. Poate că în urma procesului se va descoperi că omul de afaceri nu l-a ajutat pe fugarul Nicolae Popa, aşa cum susţin procurorii. Trebuie să aflăm însă dacă aşa stau lucrurile cât mai repede cu putinţă.
În timp ce noi considerăm că magistratul din cazul Vîntu s-a comportat corect, şefii ei au găsit-o totuşi vinovată. Lucrul acesta nu trebuie să ne mire dacă facem o paralelă cu celelelate dosare penale importante, uitate cu anii prin instanţele de judecată. Câteva exemple: Dosarul „Loteria I” în care este implicat George Copos are aproape cinci ani de când e tras pe dreapta; dosarul Rompetrol, al lui Dinu Patriciu are cam aceeaşi perioadă de când a fost trimis în judecată; dosarul „Armele de vânătoare” al lui Şerban Mihăilescu a ajuns în instanţă în 2006 şi nu se mai ştie nimic despre el. Un caz finalizat, în cele din urmă, este cel al lui Dinel Staicu, fostul şef al SIF Oltenia, condamnat luni la şapte ani de închisoare.
Trebuie spus însă că fostul miliţian a fost trimis în judecată în urmă cu cinci ani pentru fapte care au avut loc în anul 2000.
În acest condiţii, cum ar putea interpreta magistraţii din România palma profesională luată zilele trecute de judecătoarea Camelia Bogdan? „Aveţi grijă cum vă mişcaţi. Viteza dăunează carierei!”
