Probabil mai panicat ca oricând, premierul României a dus lucrurile în acel punct în care manevrele politice imaginabile, cele ce i-au rămas la dispoziţie, au devenit incompatibile cu democraţia şi normele statului de drept. Apare şi un paradox: plecarea sa din fruntea Guvernului nu se va petrece uşor, dar, foarte posibil, nici nu va mai întârzia prea mult.
Dată fiind istoria strâmbă a PSD, zonele tulburi din propria-i tinereţe politico-judiciară, dar şi ambiţiile-i uşor de intuit că sunt lipsite de acoperire în planul realităţii, Victor Ponta a comis în 2012 o impertinenţă antologică, atunci când, îmbătat de preluarea-fulger a puterii şi mizând totul pe toleranţa concetăţenilor săi, a anunţat că va da României „cel mai cinstit Guvern”.
Că lucrurile urmau a sta, de fapt, invers, asta a devenit limpede foarte rapid.
Poate că timpul le-a mai tocit unora cojocul amintirilor, dar haideţi să nu uităm că primul Guvern Ponta a înregistrat performanţa rar întâlnită de a pierde miniştri chiar înainte ca respectivii să fie numiţi în acea calitate. Un paradox integral marca Ponta!
Au urmat scandaluri repetate, chiar şi de plagiat (cazurile Mang şi Ponta), şi, practic, în fiecare dintre guvernările Ponta care ne-au ameţit în aceşti ultimi trei ani s-au înregistrat demisii ce au avut la bază afaceri scandaloase ale unor subalterni.
De fiecare dată, însă, Victor Ponta a continuat să-şi privească ţara în ochi şi să o mintă cu sfinţenie. O dată, încă o dată, încă o dată şi tot aşa… fără să tresară.
După fiecare eşec răsunător a recidivat cu numirile controversate şi, cu aleasă consecvenţă, a cules, anotimp după anotimp, roadele otrăvitoare ale unui stil de conducere castrat de standarde morale şi profesionale.
Şi lui Ponta, la fel ca mentorului penal Năstase, i s-a părut că timpul nu se măsoară altfel decât în termenii veşniciei, că ulciuoru-i ciobit va merge de infinite ori la apă, că nicio manevră discutabilă ori de-a dreptul respingătoare nu va lăsa vreodată urme.
Ei bine, uite că legile firii au altă natură decât credea premierul cocoţat pe vremelnicul val al reuşitei prin impostură – totul lasă urme; şi lucrul bine făcut, şi lucrul prost făcut, şi pornirile originate în reaua-credinţă, şi cele diametral opuse, şi intenţiile ascunse, şi planurile făcute la vedere.
După caz, unele te îngroapă, celelalte te înalţă.
Victor Ponta, şeful Guvernului de la Bucureşti şi tartorul de moment al celui mai corupt partid, a ajuns în pragul dificilei scadenţe.
Practic, la momentul la care vorbim, tânărul îmbătrânit în rele poate începe să ducă mâna spre toate buzunerele, căci momentul fatal al plăţii e la o aruncătură de băţ.
Corupţia pe care a ocrotit-o în Guvern, corupţia pe care, de fapt, a promovat-o cu mâna lui în Cabinetul pe care îl conduce, în fine, corupţia de care sunt slabe şanse să fi scăpat el însuşi nepătat s-a umflat atât de mult, încât a pogorât inevitabilul: l-a adus în situaţia de a pune într-un conflict ireconciliabil instituţii cu instituţii, dar şi puterile separate ale statului de drept, una cu alta.
Nu în ultimul rând, l-a obligat să izoleze Constituţia.
În linii mari, la cele de mai sus se reduce marele „Caz Şova”.
Conexiunile subterane ale premierului cu protagonistul principal al acestui scandal de corupţie la nivel înalt au expus atât de mult România, încât a-i tergiversa rezolvarea ar genera scenarii greu de anticipat şi, oricum, efecte imposibil de ţinut sub control.
Practic, după ce a parcat maşina în zid, marja de manevră pe care Victor Ponta o mai are la dispoziţie s-a restrâns dramatic, demisia fiind tot ceea ce i-a mai rămas premierului.
Sigur că – având în vedere capacitatea lui Ponta de a merge înainte indiferent de costurile pe care le-ar suporta cei din jur şi, totodată, având în vedere ceea ce riscă el personal, odată afacerea Şova detonată – a şi crede că premierul Ponta va demisiona sună la fel de realist ca afirmaţia potrivit căreia inorogul nu doar există, dar se şi trage din lipiţan.
Prin atitudinea avută în cazul Dan Şova, pentru salvarea căruia nu este greu de imaginat că familia parlamentară Ponta – ginere şi socru – au pus la bătaie totul pentru a-i confecţiona un convenabil scut, practic Victor Ponta s-a autodenunţat.
De aceea, a cerceta cu mai multă aplecare potenţialul său rol în dosarul penal care a ridicat Senatul împotriva justiţiei devine logică, dar şi imperativă.
Este, cred, de bun simţ a te întreba de ce un personaj lipsit de scrupule, căci ăsta e Victor Ponta, ar fi riscat atât de multe pentru un personaj atât de insipid ca Dan Şova.
Reţineţi, totuşi, că, strict politic vorbind, contextul actual, ale cărui rădăcini pornesc de la 16 noiembrie 2014, i-ar fi dictat lui Ponta sacrificarea rapidă a colegului din PSD.
Având în vedere profilul lui Victor Ponta – cel pe care ni l-a conturat doar experienţa ultimilor trei ani- simplul fapt că a fost prieten, partener de afaceri şi coleg de facultate cu Dan Şova nu ar furniza suficiente argumente pentru ca liderul PSD să rişte atât de multe şi, mai ales, să se pună singur în situaţia de a rămâne fără altă marjă de manevră.
În acelaşi timp, doar amiciţia reciproc avantajoasă Ponta-Şova nu ar fi justificat nici apariţia acelei situaţii extreme în care liderul PSD să nu aibă altă soluţie decât să demonstreze Americii şi Uniunii Europene că, pentru domnia sa, nu există linii roşii de netrecut sau că stabilitatea României nu reprezintă altceva decât o monedă de schimb pe care, la nevoie, o arunci în fântână ca să ai noroc.
Punctul în care a ajuns Ponta acum este, de fapt, acea fundătură spre care s-a îndreptat cu toată viteza din clipa în care a devenit premier.
Ca un soi de sinucigaş încrezut, „Încă-Premierul” a făcut tot ceea ce era posibil pentru a se asigura că finalul va fi urât.
Şi pentru el, şi pentru imaginea ţării pe care, ca premier, şef de partid şi om politic ar fi trebuit să o servească, nu să o jertfească.
