Atunci când vorbeşte despre Băsescu, Ponta arată o convingere fermă că preşedintele este urât de popor, în timp ce el este iubit. Premierul pare că nu se gândeşte nici o clipă că „poporul”, atât de des invocat în discursurile sale, ar putea ajunge să-l deteste.
În ultimele zile, Victor Ponta arată mai sigur pe sine ca oricând. După demonstraţia de forţă în faţa propriului partid, când a ieşit la televizor să se împăuneze cu execuţia unui procuror incomod, premierul se lasă acum dus de valul vremelnicei popularităţi de care se bucură. Nu l-au descumpănit nici semnalele de alarmă venite din partea ambasadelor occidentale, sau protestele societăţii civile, nici măcar atenţionările din propriul partid, cum ar fi declaraţia lui Ion Iliescu. Cine l-a urmărit, spre exemplu, luni seară la Antena 3, nu a putut să nu remarce zâmbetul superior cu care vorbea despre Traian Băsescu şi trimiterile frecvente la „oameni”: „El (n.r.-Băsescu) împărţea ţara, acum nu o mai împarte, că nu au mai vrut oamenii”. „Domnia sa face rău României, ăsta este şi unul dintre motivele pentru care oamenii au vrut să-l schimbe”, „Eu am făcut un pact cu cetăţenii României că nu o să-l mai las niciodată să conducă guvernele, Parlamentul şi parchetele”, „Îl deranjează normalitatea, de asta au votat oamenii să-l dea jos”, „Duce o bătălie împotriva oamenilor care au votat împotriva preşedintelui (n.r.-la referendum)”, Oamenii mă întreabă ce facem pentru că (Traian Băsescu şi PDL) au furat pe rupte”.
Sunt doar câteva exemple de declaraţii, aruncate într-un discurs de vreo jumătate de oră, care arată că Victor Ponta este convins că românii îl urăsc atât de mult pe Traian Băsescu încât este suficient să le alimenteze acest sentiment pentru ca aceştia să treacă peste toate eşecurile sau abuzurile propriei guvernări. Lipsa de experienţă sau poate sondajele ameţitoare cu care-l îmbărbătează zilnic armatele de consilieri din jurul său, l-au orbit pur şi simplu pe Victor Ponta.
Premierul scapă însă din vedere că nu este primul şi probabil nici ultimul om politic din România care s-a urcat pe valul popularităţii. Ion Iliescu, Emil Constantinescu sau Traian Băsescu au avut momentele lor de glorie, după care acelaşi popor care i-a ridicat în slăvi a ajuns să-i deteste cu patimă. Deşi nu este preşedinte ca toţi ceilalţi, Victor Ponta este învestit acum cu aceeaşi încredere pe care românii au acordat-o politicienilor ce le-au promis că le vor face viaţa mai bună. Exemplele din trecut ne arată însă că perioadele în care oamenii se hrănesc doar cu ura împotriva celor pe care i-au dat jos la alegeri nu sunt foarte lungi. Poate câteva luni de acum înainte, va mai putea şi Victor Ponta să conducă ţara doar reamintindu-le românilor ce rău au dus-o pe vremea când la guvernare se aflau oamenii lui Băsescu.
Ce se va întâmpla însă când semnalele proaste care vin din zona economică vor deveni realitate? Sunt voci autorizate care spun că nu este departe ziua în care Guvernul nu va mai putea plăti pensiile şi salariile bugetarilor, pe fondul scăderii încasărilor la buget. Cum vor reacţiona oamenii când vor vedea că în locul vieţii mai bune promise de USL sunt nevoiţi să strângă şi mai mult cureaua? În acel moment va fi puţin probabil ca Victor Ponta să-i mai poată linişti invocându-l pe „dictatorul” Traian Băsescu.
Premierul se poartă însă în acest moment ca un şofer de raliu care se îndreaptă cu viteză către un zid. Nici prin cap nu-i trece că de acolo de sus, de unde se află acum, s-ar putea prăbuşi chiar mult mai jos decât este în acest moment Traian Băsescu. În România acest lucru este perfect posibil şi nu ar trebui să surprindă pe nimeni, pentru că aşa s-au întâmplat lucrurile dintotdeauna.
Iată spre exemplu cum îi vedea pe români în 1941 contesa R. G. Waldeck, corespondenta săptămânalului Newsweek la Bucureşti, care a petrecut aici doar jumătate de an: “Am învăţat un lucru foarte important despre România cât am stat la hotelul Athenee Palace: nimeni nu este atât de detestat încât, câţiva ani mai târziu, altcineva să nu fie detestat şi mai mult, ura veche se pierde în uitare în faţa unei uri proaspete”, scria Rosa Waldeck, referindu-se la faptul că după experienţa cu legionarii, românii l-ar fi vrut înapoi din toată inima pe regele Carol al II-lea, cel pe care îl urâseră îngrozitor cu doar câteva luni înainte. Un exemplu care pare potrivit şi în zilele noastre.
