Ce paradox de toate zilele! NEÎNCREDEREA ar putea salva Grecia, dar ar putea îngropa România.
NEÎNCREDEREA a devenit, în sfârșit, viermele-rege care macină din interior mărul strălucitor, cu forme ireal de șlefuite și de un calibru perfect, sub forma căruia neo-comuniștii premierului Alexis Tsipras proiectaseră Grecia în imaginarul colectiv al poporului elen, dar și pe ecranele de la Bruxelles, Berlin, Londra sau Paris.
După termenul-limită din 30 iunie (scadența ratată pentru plata unei tranșe din datoria uriașă) și referendumul-cacealma din 5 iulie (berbecele care a prezentat în toată goliciunea natura primitivă a gândirii tandemului Tsipras-Varoufakis), Europa a înțeles, în sfârșit, că înainte de a mai da ceva, trebuie întâi de toate să ceară. Să dea bani mulți, dar să ceară dovada inițierii unor reforme de bun simț.
Pentru a câștiga alegerile, Syriza și liderul ei au inventat cu un cinism splendid o realitate alternativă cum nu se poate mai paralelă cu cea cotidiană. Însă, odată instalați la cârma țării, frauda lor a devenit evidentă. A devenit evidentă până și pentru mințile care fuseseră cel mai ușor de îmbătat de către acești chelneri fără cravată care crezuseră că tragediile grecești pot fi puse în scenă și într-o sală de mese.
NEÎNCREDEREA s-a instalat în al doisprezecelea ceas ca intanță fundamentală în gestionarea relației creditorilor cu Grecia, după ce timp de trei decenii a fost veriga-lipsă pe axa Bruxelles-Atena.
NEÎNCREDEREA asta – în caz că marile cancelarii vor cultiva-o constant de aici încolo și dacă grecii o vor percepe pornind de la substanța ei – se va dovedi în final a fi colacul de salvare pentru națiunea elenă. În situația în care cel puțin una dintre cele două condiții nu va fi îndeplinită, ea va pava cel mai scurt drum spre colaps. Total – pentru Grecia, parțial, dar suficient de distrugător – pentru UE și pentru tot ceea ce înseamnă coeziunea unui continent care, dacă va scăpa din mâini proiectul comunitar, va deveni o palidă umbră într-o lume care se recompune (și după Războiul Rece) tot din blocuri. De pildă, oricât de mult bat apa-n piuă Moscova și agenții ei de influență răspândiți peste tot în Europa, cum că UE este nocivă pentru suveranitatea statelor, ori că America deshidratează țările suverane de seva lor națională, trebuie totuși reținut că Rusia lui Putin consolidează cu hărnicie blocul BRICS (și politic, și financiar) și subminează, inclusiv militar, iar nu doar prin șantaj, țările pe care le vrea incluse în celălalt bloc – Uniunea Eurasiatică.
Dar NEÎNCREDEREA nu este de un singur fel.
Ceea ce am prezentat mai sus, pornind de la situația specială a Greciei, mai cu seamă a noii relații pe care creditorii internaționali o întreţin cu ea, ține de dimensiunea constructivă a acestui, să-i zicem, concept.
Dar, așa cum orice modenă (de la euro la drahmă, dacă vreți) are două fețe, haideți să privim și reversul, iar astfel vă invit să revenim în mod particular la oile noastre, cele din România.
Pentru că, așa cum foarte bine știți, există și o natură distructivă a NEÎNCREDERII, de fapt aceasta este și cea mai cunoscută sau, cel puțin, cea mai manifestă ocurență a sa.
E vorba de neîncrederea oamenilor nu numai în alți oameni, cât mai cu seamă în instituții. E vorba de lipsa de încredere a cetățenilor unei societăți în lege și în organismele de aplicare a legii, de neîncrederea mediului de afaceri în reglementările pe care le are în vedere statul, în fine, vorbim de lipsa de încredere cu privire la intențiile ce stau la baza unor decizii majore, cele care dau contur liniilor directoare care armează temelia prezentului și a viitorului oricărei țări.
Or, sub guvernarea Ponta, România ultimilor trei ani trăiește o adevărată dramă, din moment ce un număr semnificativ de momente și de decizii care s-au consumat consolidează concluzia că NEÎNCREDEREA nu s-a instalat în mod accidental, ci a fost rodul unui efort mai curând programatic.
Altfel, ar trebui să suspectăm doar de infantilism şi prostie fără margini nişte spirite care, totuşi, au supt la ţâţa unor hoţi de mare calibru. Şi am pica prost dacă am proceda astfel.
Timp de peste trei ani, justiția și economia au fost țintele predilecte ale unei puteri politice preocupată să inoculeze acest bacil care, odată pornit pe canalele sangvine ale celor două sisteme care irigă creierul statului român, devin potențial mortale pentru stat și, implicit, pentru societate. Oare întâmplător să fi fost luate la ochi fix cele două domenii?
Ca și cum în economie lipsa încrederii între parteneri nu ar acționa asemenea cancerului care face vraiște organismul, Guvernul Ponta a făcut totul pentru a zdruncina acest uriaş capital – bineînţeles, capitalul numit încredere.
Rezultatul? Reducerea rapidă şi fără egal a volumului investițiilor străine, o inapetență vădită și o incapacitate ușor de înțeles a capitalului autohton de a se multiplica, una peste alta descurajarea generală a spiritului antreprenorial.
Cum s-a procedat, concret? Ei bine, exemplele abundă.
Premierul însuşi s-a răstit, nu o dată, la adresa unor corporaţii care, oricum ai lua-o, au venit în România cu know-how, bani şi locuri de muncă, iar pe unele chiar le-a ameninţat cu scoaterea de pe piaţă în cel mai pur stil moscovit. De ce? Eventual pentru că erau americane, eventual pentru că aşa i-au dictat la vremea respectivă interesele sulfuroase. Ce spune asta despre demnitarul care recurge la acest adevărat arsenal chimic? De pildă, ar putea spune că împricinatul nu o face fără să îşi dea seama de efectele imediate, de semnificaţia neechivocă pe care gestul său o capătă.
Acelaşi premier a iniţiat măsuri-şoc prin care planuri de afaceri pe ani de zile au fost date peste cap într-o singură noapte. Nu au contat nicio clipă apelurile la minimă raţiune, venite din multiple direcţii (companii, mass-media, societate civilă, opoziţie). Nu, deciziile au fost avansate precum îşi anunţă zmeul prezenţa prin aruncarea buzduganului, au fost luate luate şi au fost implementate, pentru ca, ulterior, asupra unora dintre ele Guvernul să revină, parţial sau total, pentru că ameninţau să falimenteze total economia naţională. Iar acesta era un deznodământ pe care nici măcar Ponta nu şi l-ar fi permis, pentru că, până la urmă, Partidul şi reţeaua de prieteni-căpuşă au totuşi nevoie de un buget pe care să-l mulgă. Iar la buget contribuie, surpriză!, mediul privat pe care Ponta şi liota guvernamentală şi para-guvernamentală şi-au pus în gând să îl sufoce până va accepta subordonarea. Frumos, nu? Cât de similar practicilor curente din Rusia lui Putin, de unde capitalul şi know-how-ul fug mai iute decât îi reuşea lui Usain Bolt la Olimpiadă!
În aceste condiţii, NEÎNCREDEREA s-a instalat uşor. După primele asemenea aventuri ale Guvernului Ponta, vă asigur că niciun manager sau CEO întreg la minte nu s-a mai raportat la viitor aşa cum o făcuse până atunci, chiar dacă nici până la instalarea PSD la Palatul Victoria mediul autohton de afaceri nu strălucise la capitolul business-friendly. E drept, ajunsese deja cunoscut drept relativ impredictibil, dar din momentul în care ai de-a face cu un premier care transmite prin toţi porii o ostilitate fundamentală, ei bine, devine limpede că noua gamă de riscuri joacă de-acum într-o cu totul altă ligă. Iar primele aventuri au fost urmate de multe, foarte multe altele, încât nu este de mirare că, azi, structural, economia e mai schiloadă, iar job-ul un bun mai rar.
Pe de altă parte, propaganda care cu ultimele sale resurse sprijină guvernarea trist de periculosului Victor Ponta prezintă în 3D ideea că România va cunoaşte progrese economice explozive doar pentru că, în baza noului Cod Fiscal, va avea un regim mai relaxat de taxare. Mai relaxat pe alocuri, căci această lege votată cu zel populist de un Parlament superb de iresponsabil ascunde în pliurile sale multe capcane care, în caz că nu va fi amendată în mod substanţial, ne vor ţine prizonieri îndelungată vreme.
Propaganda pe care o menţionam mai sus prezintă în culori magice şi ideea că se vor petrece minuni cu nivelul de trai, graţie milosteniei social-democrate prin care salariul minim urcă la cer precum ridichea uriașă sau graţie gândirii strategice prin care veniturile bugetarilor sunt irigate ca salata cultivată intensiv. Ori că ciuperca atomică ne va părea o miniatură în comparaţie cu cea rezultată de pe urma exploziei consumului, după prăbuşirea TVA cu viteza asteorizilor.
Dar cum să introduci măsuri cu implicaţii de o asemenea anvergură fără un minim dialog cu societatea, cu mediul de afaceri, cu specialiştii independenţi sau partenerii externi? Cum să anunţi modificarea unor termene de intrare în vigoare sau a unor procente (cum s-a întâmplat în cazul TVA, de pildă, de la 20 la 19%), aşa, peste noapte, de undeva dintr-o ţară tot mai suspectă, în care te-ai refugiat operându-te la picior de teama procurorilor? Cum să cloceşti Codul Fiscal cu un ministru care îşi tencuia şpăgile colosale şi să continui dezvoltarea proiectului cu un altul care nici el nu mai ştie cum să mascheze faptul că trăieşte pe picior mare din venituri inferioare cheltuielilor? Câtă încredere inspiri actorilor care vor suporta la propriu efectele măsurilor luate? Mai mult, de ce oare duci totul într-o direcţie în care faci imposibilă cultivarea încrederii? Iar asta, în condiţiile în care în economie încrederea reprezintă un capital în sine. Primul capital!
Același Victor Ponta și aceeași propagandă care îi face infilitrații ideologice la genunchiul operat de frica DNA nu suflă o vorbă despre două elemente mai mult decât evidente: că sub guvernarea sa, totul a început cu inventarea de noi taxe și majorarea multora dintre cele existente, respectiv că nicio clipă Guvernul nu și-a pus problema de a informa corect publicul, de a se consulta temeinic, așa cum de altfel prevede chiar legea, cu un organism precum Consiliul Fiscal. Organism ocolit de fiecare dată cu tactul acela celebru cu care comuniștii, înainte de a-și anihila tovarășii considerați deviaționiști, îi pupă pe buze, apoi le trag un glonţ în ceafă sau îi trimit la carceră.
Multe vor putea fi spuse despre modul în care premierul Victor Ponta – prin măsurile luate în ultimii trei ani, prin calitatea morală şi profesională a miniştrilor puşi la Finanţe, Economie şi Energie, prin stilul său propriu şi personal în care a relaţionat cu mediul de afaceri, respectiv prin apetenţa cu care a subţiat capitolul investiţii, inclusiv pe zona cofinanţării proiectelor cu fonduri europene – a torpilat economia. Dar unul dintre lucrurile care trebuie evidenţiate este acela că tot ceea ce a făcut e traversat de unul şi acelaşi fir roşu: NEÎNCREDEREA.
Ea nu s-a nimerit acolo pur şi simplu, ci a fost cultivată. A fost cultivată de un prim-ministru conştient de ceea ce face, de un personaj politic al cărui comportament va trebui aspru sancţionat, apoi îndelung studiat pentru a da de firul ultim al fiecărei sfori care l-a condus în această direcţie.
Nu în ultimul rând, menţionam mai sus, alături de economie ca victimă a NEÎNCREDERII sistematic întreţinute de către premier şi guvernul nociv pe care îl conduce, şi justiţia.
Nu voi insista prea mult asupra acestui capitol, unul dintre motive fiind şi acela că am dedicat destule articole modului absolut condamnabil în care inculpatul Ponta Victor Viorel a călcat în picioare această putere distinctă şi sfântă a statului de drept, a ordinii democratice.
Asupra premeditării cu care au încercat să o sufoce Ponta (în persoană) şi PSD (ca grupare infracţională organizată, cu aparenţă de partid) e de prisos să mai pierdem din timpul nostru preţios cu docte şi vaste demosntraţii.
Această nenorocită muncă de furnică pe care Ponta a dus-o împotriva justiţiei a ieşit iarăşi la suprafaţă, cu presiune, de Ziua Franţei, când, la recepţia organizată la Ambasada de la Bucureşti, premierul a trântit fraza cu ghilotina care-l scoate din minţi zilnic.
Simplul fapt de a fi recurs la termenul ghilotină în contextul acela, ca şi în contextul mai larg, legat de lupta anticorupţie din România, reflectă încă o dată dispreţul maxim pe care premierul Victor Ponta îl poartă separaţiei puterilor în stat, deci statul de drept. Exprimându-şi profunda repulsie în faţa tuturor ambasadorilor acreditaţi la Bucureşti, e clar că omul a mai încercat o dată să semene în rândul partenerilor strategici ai României o totală NEÎNCREDERE în justiţia autohtonă.
NEÎNCREDEREA a fost nutrientul cu care s-a hărnit neîncetat regimul Ponta.
