Ascultând înjurătura lui Radu Mazăre la adresa procurorului DNA care îl anchetează, „Bă, f…în c…, pe mă-ta“, și afirmațiile subsecvente, „Dacă nu iese Ponta, vom trăi în aceeaşi ţară şi vom trăi în acelaşi mod de a pune problema şi cu aceeaşi teamă în suflet. Eu unul am declarat-o public şi o spun şi acum, dacă nu iese Ponta şi nu se schimbă modul de a vedea lucrurile, sănătate, nu mai stau… De asta trebuie să-l votăm pe Ponta, ca să trăim într-o ţară normală“, mi-am adus aminte de Adrian Năstase.
În urmă cu zece ani, predecesorul și mentorul actualului lider al PSD și candidat la președinție era văzut de subalternii și prietenii săi penali în aceeași ecuație simplă în care Mazăre îl fixează astăzi pe Ponta: noi te scoatem președinte cu voturi adunate cum știm mai bine și, în schimb, tu ne lași să furăm în liniște.
Acum zece ani, ca și acum 25 de ani, aceste trocuri nescrise păreau la fel de perfecte, veșnice și indestructibile pe meleagurile noastre ca un craniu de cristal căzut din cer în mijlocul unui trib de neanderthalieni. Dumnezeu le-a lăsat, numai Dumnezeu le poate lua! Iar gândul că Adrian Năstase va ajunge la închisoare pentru modul în care și-a strâns banii de campanie electorală părea nebunesc chiar și pentru un scenariu SF.
Sigur, au trecut zece ani de atunci (o veșnicie pentru stupul nevrotic în care trăim și în care aparent se întâmplă o mie de lucruri în fiecare zi, când de fapt se întâmplă atât de puține!) și foarte mulți au uitat că nu doar o viitoare încarcerare a stăpânului absolut de la acea vreme părea neverosimilă, ci chiar și înfrângerea lui în alegeri.
În martie 2004, nu mai puțin de 72% din români considerau că Adrian Năstase va deveni viitorul președinte. Pe 23 iulie 2004, ziariștii aflați în avionul cu care liderul PSD se întorcea de la Washington, după întâlnirea cu George W. Bush, scriau entuziasmați că „amândoi sunt siguri de victoria în alegerile din toamnă din SUA și România“. Evident, era vorba cam de aceiași ziariști care au făcut fără jenă saltul din camarila lui Iliescu în cea a lui Constantinescu și înapoi, după care s-au reorientat spre Patriciu, Vîntu și Voiculescu, iar acum îl bocesc pe acesta din urmă și își pun speranțele în Ponta că îl va scoate din închisoare de îndată ce va ajunge la Cotroceni.
A curs multă șampanie în acel avion, dar au curs și multe complimente adresate viitorului președinte pentru cum i-a îmbrobodit pe americani și a înlăturat astfel ultimul obstacol din drumul său spre funcția supremă. Liderul celui mai corupt guvern din Europa era convins că i-a spus președintelui SUA exact ce își dorea să audă: „Dacă Statele Unite se gândesc la relocarea unora dintre bazele lor militare, ar putea găsi în România un mediu favorabil, poziţii strategice excelente la Marea Neagră…“. Plus contractul cu Bechtel, plus asigurările date la Departamentul de Energie și întâlnirile cu companiile din acest domeniu.
Relatările trimise în țară de un fost șef al cenzurii de presă ceaușiste, devenit analist politic în trustul lui Voiculescu, sunt relevante pentru atmosfera de slugărnicie totală ce domnea în aparatul de propagandă pesedist: „Saltul făcut de acum trei ani, de la prima întâlnire Bush-Năstase la Casa Albă, este uriaș. Atunci, premierul român reușea să smulgă întrevederea după o întâlnire ajunsă legendară a Danei Năstase cu președintele Bush. (…)
Conferința de presă de la încheierea discuțiilor, transmisă în direct de trei televiziuni – CNN, Fox și C-SPAN – a avut loc tot în celebrul birou prezidențial, constituind o premieră pentru un reprezentant al României. O onoare care vine să sublinieze locul de partener strategic pe care l-a dobândit țara noastră în relația cu SUA. (…)
Vizita la Washington și intrarea pe ușa din față a premierului român la toate instituțiile-cheie ale Administrației SUA au fost bine comentate la televiziunile americane de câțiva ziariști celebri. Invitat de Charlie Rose în show-ul politic de la WETA, Năstase a parat toate capcanele interviului, lucru rar întâlnit în emisiunea respectivă. (…)
La conferința de presă de pe peluza Casei Albe, susținută de cei doi, premierul Năstase a declarat că vizita delegației guvernamentale române în SUA a depășit așteptările, a fost o atmosferă deosebit de prietenească, și că România își consolidează poziția de partener strategic. (…)
Cu aceeași ocazie, președintele american a adăugat că mai sunt unele probleme legate de corupție și de birocrație, dar că acestea se rezolvă într-o economie funcțională…“.
Cu asemenea vești formidabile venite de la Washington, că problemele „legate de corupție“ se rezolvă, cum ar veni, de la sine, s-a destupat șampania și în țară. Baronii PSD își făceau planurile de tâlhării pentru primul cincinal cu Năstase împărat. Și la București curgea șampania. Oamenii de afaceri arondați lui Priboi, Bittner, Petrache, Truică și câți alții nu se opriseră, de fapt, de ani buni din sărbătorit. Dacă s-ar fi materializat doar zece la sută din tunurile megalomanice pe care le pregăteau – dezvăluite (doar) de Evenimentul Zilei și pe care consilierii lui Năstase încercau să le blocheze cu complicitatea patronului și a șefilor trustului Ringier –, în România nu ar mai fi rămas nimic nearondat mafiei.
În acea vară toridă, când, de exemplu, numirea Corinei Crețu ca viitor ambasador la Washington era considerată certă, nici prin cap nu le trecea tuturor acestor oameni că îi mai poate opri ceva. Absurdul situației depășise orice limită. Deși patronau cel mai mare jaf din istoria țării, ei se vedeau îmbrățișați, chiar încurajați, de George W. Bush și de parteneri strategici ai Statelor Unite.
Cei mai rapace dintre ei își rezervaseră deja pozițiile de șefi ai SRI și SIE și spre dimineață împărțeau funcțiile de adjuncți. Alții, mai modești, care începuseră prin a sparge bancomate în Germania, continuaseră cu trafic de droguri și ajunseseră să construiască apartamente pentru familia premierului, se mulțumeau cu un minister, Finanțele sau Transporturile, de exemplu.
Unii dintre acești oameni nici azi nu înțeleg ce li s-a întâmplat. Întocmai cum oamenii cavernelor nu aveau nici o explicație pentru tunete și fulgere, nici ei nu pot să-și explice de unde, precis, li s-a tras prăbușirea din 2004. Cum s-a întâmplat, exact, de au ajuns, din stăpâni ai României, cei mai detestați și vânați?
Să ne înțelegem, foarte puțini dintre ei au ajuns să plătească cu libertatea golăniile pe care le-au făcut, în schimb, ca să nu ajungă după gratii, au ajuns să cotizeze serios către diverși care s-au înșurubat fraudulos la putere, purtați de valul de ură împotriva lui Năstase. Chiar și scăpați de închisoare, chiar și cu sume importante puse deoparte, pentru ei înfrângerea a fost epică. Pentru că între ce au fost convinși că vor ajunge să facă și ce mai pot face azi distanța este colosală.
Faptul că boierii epocii Năstase, politicieni și oameni de afaceri, nu pricep nici măcar acum ce i-a lovit explică pe îndelete și plasa pe care au luat-o, a doua oară, cu Mircea Geoană – ei, plus o garnitură nouă de jucători politici care li s-a adăugat după 2005, în anii colaborării PSD cu PNL.
Pentru că, întocmai cum au fost siguri că Năstase va ajunge la Cotroceni, au fost siguri și că Geoană îl va răzbuna pe acesta, dar și pe ei, în fața lui Traian Băsescu. Și acum cinci ani au băut șampanie, mai ales când Patriciu a destupat povestea cu băiețelul lovit cu pumnul. Și acum cinci ani au alimentat din plin conturile găștii din jurul presupusului viitor președinte. Băiatul cu deziluzia ar putea povesti multe despre câți politicieni și oameni de afaceri i-au umplut gențile, în 2009, când era un fel de casier de partid, cotizând, sau crezând că fac asta, la campania celui ce se pregătea să-l facă pe Cătălin Voicu ministru de Interne.
Dar nici după noua ratare cu Geoană nu au învățat nimic. Au fost convinși și că Traian Băsescu poate fi debarcat cu forța, dacă la vot tot nu au reușit, dar și că Antonescu i-ar putea lua locul. Și nu oricare Antonescu, ci acela care, în 2012, tuna și fulgera împotriva colonialiștilor americani și germani. Azi, PSD-iștii și toată constelația de politicieni minori și oameni de afaceri care gravitează în jurul lor sunt din nou la masa de pariuri, convinși – a câta oară? – că pot aduce în fruntea statului un om de paie precum Adrian Năstase, care le poate reda paradisul pierdut în 2004.
Dacă nu ar crea numeroase efecte nocive în spațiul public, încercările disperate ale acestor oameni de a opri timpul în loc și a păstra România la nivelul caracterului lor ar fi comice. Până mai ieri, Mazăre nu avea nici o reținere în a-l amenința fățiș pe Ponta că nu îl va susține în campanie dacă primăria sa nu primește acțiuni suplimentare la compania care administrează Portul Constanța.
Astăzi, după ce a fost la un pas de arestare, a ajuns să vadă în Ponta un salvator, singurul care îl mai poate scăpa de pușcărie. Și nu este singurul. Pentru mulți, Ponta nu mai este adversarul pe care îl priveau cu un amestec de dispreț și aroganță, ci ultima lor speranță că vor mai putea fura în viitor ca în trecut și că nu vor mai trebui să-și înceapă programul zilnic făcând strategii de apărare cu avocații. Și chiar dacă se tem în sinea lor că este o speranță deșartă, că Ponta nu va mișca un deget pentru ei dacă va ajunge la Cotroceni, nu au încotro și se agață de ea.
Pentru Radu Mazăre și toți cei ca el, care astăzi încă dorm în patul lor doar pentru că mai trebuie să strângă niște voturi sau ceva bani de campanie, am însă o veste proastă. Temerile lor sunt justificate. Dacă încă din 2004 devenise limpede că este destul de improbabil ca președinte să ajungă un politician încălecat de mafie, astăzi, zece ani mai târziu, când un astfel de risc se suprapune pe amenințarea Rusiei, este aproape imposibil.
Această realitate nu este o invitație la a ne culca pe o ureche și a crede că lupta pentru președinție se va tranșa favorabil pentru cei ce speră la o Românie civilizată, modernă, scăpată din mâinile castei hrăpărețe, indiferent dacă noi vom ieși sau nu la vot și indiferent pe cine vom vota. Nici vorbă!
Chiar sunt semne că va fi o bătălie crâncenă. Iar în funcție de cine va câștiga va depinde enorm viteza cu care vom înainta și dacă drumul va fi unul drept sau plin de ocolișuri și de înfrângeri temporare. Doar că nu este o bătălie în care doza de hazard va fi atât de mare încât să permită ca, din decembrie, să avem un președinte care să împingă lucrurile înapoi acolo unde le-a lăsat Năstase, pentru a-i desăvârși opera.
P.S.: Era să uit! O paralelă relevantă cu 2004: și atunci premierul și președintele erau în război. Mult mai tăcut decât cel de azi, dintre Ponta și Băsescu, dar cu nimic mai puțin feroce. În final, ambii au pierdut în favoarea celui de-al treilea jucător…
