Alegerea lui Vasile Blaga ca preşedinte al PDL i-ar mulţumi în primul rând pe susţinătorii USL, spun sondajele. Acest adevăr, devenit evident cu mult înaintea cercetărilor sociologice, se împleteşte cu un altul. Un PDL condus de Vasile Blaga nu ar putea lua sub nici o formă mai mult de 25% în alegerile de anul viitor şi de nicicând. 25% este scorul maxim pe care maşinăria de partid a primarilor portocalii, bine strunită de „caporal”, l-ar putea atinge cu metodele bine cunoscute, patentate în anii de glorie ai FSN-ului. La mai mult de atât, însă, un PDL condus de Vasile Blaga nu are cum să spere.
Nici măcar unul dintre votanţii PSD-ului sau PNL-ului nu îşi va schimba părerea asupra guvernării din ultimii ani şi nici nu îi va găsi circumstanţe atenuante lui Blaga, pentru că a fost doar secund în executivul lui Boc. Nici pasivii electorali nu vor renunţa de dragul „buldogului” la lehamitea cu care privesc tot ce se întâmplă în politică. Şi nu din cauza charismei lipsă la apel, nici a faptului că văd şi în el tot ce urăsc la ceilalţi politicieni, ci mai ales pentru că nu le promite nimic. Care este viziunea lui? Dar are vreuna? Spre ce vrea să-i îndrepte?
Mai grav pentru PDL este că votanţii care îşi iau azimutul direct de la Băsescu şi care au privit mai tot timpul partidul ca pe un apendice cvasi-inutil şi urât mirositor – electorat care procentual reprezintă exact diferenţa dintre cei 25% şi cel mai bun scor pe care l-a luat vreodată PDL – vor proceda în 2012 întocmai cum au făcut-o şi în 2008, la alegerile pentru Capitală. Îl vor lăsa din nou pe Blaga cu ochii în soare. Se vor mulţumi să suspine privind la cer după partidul pe care tot îl aşteaptă, dar care refuză cu încăpăţânare să se pogoare în ciuda dorinţei lor sincere şi a rugăminţilor fierbinţi. Doar că vor suspina de acasă. Vor refuza să mai suspine în timp ce bagâ în urnă şi un vot pentru un PDL care se târăşte permanent în umbra lui Băsescu. Şi mârăind şi bombănind pe deasupra.
În mod cert, acest calcul îl cunosc foarte bine toţi liderii mari şI mici ai PDL. Şi cu toate că unii îşi imaginează că dacă închid ochii şi votează cu Blaga cifra fatidică de 25%, care înseamnă „adio, guvernare” pe mulţi ani de acum încolo, va dispărea, am motive să cred că majoritatea celor ce votează sâmbătă realizează că se află la o răscruce periculoasă şi că un pas greşit i-ar putea duce direct în prăpastie. Şi nu de căzătură le e lor teamă, cât mai ales de faptul că o dată ajunşi în fundătură vor trebui să le dea celor ce le vor lua locul tot ce au furat cu grijă în ultimii ani, doar ca să scape de puşcărie.
Spaimele lor au toate şansele să fie salvarea lui Boc. Doar că salvarea lui Boc nu înseamnă neapărat salvarea partidului. Ba din contră. Eventuala sa victorie de sâmbătă ar putea însemna un dezastru chiar şi mai mare pentru partid decât alegerea lui Blaga.
Fără îmbunătăţirea performanţelor guvernării nu va fi posibilă creşterea în sondaje a partidului. Fără o creştere în sondaje rapidă, PDL nu va lua anul viitor nici măcar cele 25% pe care le-ar scoate Blaga. Iată de ce: dacă schimbările mult-aşteptate, care ar trebui să devină vizibile după Convenţia de sâmbătă, nu se vor concretiza în câteva luni într-o creştere de popularitate, un număr consistent din primarii pe care PDL se bazează acum îi vor lăsa cu ochii în soare şi vor bifa încă o destinaţie pe harta şi aşa extrem de încărcată a traseismului lor politic. Adică unii vor pleca, alţii se vor reântoarce, la PSD şi PNL. Iar pierderea electorală provocată de aceste dezertări nu va fi compensată de voturile celor cărora le este suficient că PDL înseamnă totuşi Băsescu.
Boc nu poate ieşi învingător din această provocare decât dacă face două lucruri: demisionează din funcţia de premier şi îşi ia în serios atribuţiile care îi revin ca preşedintele al PDL. În ordinea asta.
Nu există nici o şansă ca românii să-şi revizuiască în numar masiv părerea despre guvernarea PDL atâta timp cât Boc rămâne premier. Cota minusculă de încredere de care se bucură este legată indiscutabil de măsurile impopulare luate de guvern, dar şi de corupţie, nepotism şI incompetenţă. Boc şi-a dat măsura ca şef de executiv şi este limpede că mai mult nu poate. Toate bunele sale intenţii au fost sabotate de neputinţa de a conduce cu mână de fier administraţia. Nici pe colegii de partid şi nici pe subalterni. Puzderia de gafe şi bâlbe care i-au marcat mandatul nu pot fi decontate doar la miniştri, fără ca el, şeful lor, să nu aibă nici o vină.
Imaginea sa de om cinstit nu este suficientă pentru a echilbra impresia generală proastă pe care a lăsat-o cabinetul său la acest capitol. Degeaba nu a fost el corupt, dacă Videanu, Berceanu, Blaga, Ridzi, Botiş şi alţii şi-au făcut de cap. Degeaba s-a abţinut de la a-şi băga degetele în borcanul cu miere al contractelor cu statul dacă a clacat în faţa unor tentaţii ceva mai puţin grave, dar la fel de enervante pentru o ţară isterizată de sărăcie şi inegalităţi: numirile politice şi nepotismul. A fost cel puţin nerealist dacă s-a aşteptat să i se dea credit pentru că a cerut ca angajările în sistemul public să se facă după criteriul competenţei atâta timp cât chiar el a încalcat regula: şi-a numit nepoata consilier la guvern, iar protejata, consul general la Barcelona, sub pretextul rizibil şI mincinos că ar fi o personalitate publică. Mai grav, a tolerat dacă nu chiar a iniţiat numiri controversate precum cea a celor doi PDL-işti propuşi pentru posturile de vicepreşedinţi ai CEC Bank, respinse în final de Banca Naţională a României. Iar astea sunt doar exemplele cele mai recente dintr-o lungă listă de erori pe care doar faptul că le repetă obsesiv tonomatele nu este deajuns pentru a-l absolvi de vinovăţie în ochii celor care şi-au dorit ca el să reuşească.
Nici încercarea lui Emil Boc de a se înnobila cu o aură de martir al reformei nu a prins la români şi nici nu va prinde. Pentru simplul motiv că nu el a avut iniţiativa măsurilor dureroase şi nepopulare, dar necesare, ci Traian Băsescu. Singurul lui merit este că le-a executat. Prost de multe ori, dar a făcut-o. Şi-a asumat resentimentele cetăţenilor şi enervarea colegilor de partid, ceea ce nu este puţin, însă nu ar trebui să se aştepte ca loialitatea sa ieşită din comun faţă şeful statului să fie privită ca fiind mai mult decât atât. Devotamentul este o dovadă de caracter, însă pentru măreţie şi eroism este nevoie de mult mai multe calităţi. Pe unele poate le are dar nu le-a demonstrat, altele însă îi lipsesc în mod cert. Rămâne de văzut în ce categorie intră acelea care îi vor fi indispensabile în noua sa misiune: puterea de a coagula o nouă echipă de conducere în partid şi abilitatea de a le insufla colegilor încrederea că se pot reinventa şi că pot câştiga viitoarele alegeri şI prin alte metode decât cele folosite în trecut.
Doar renunţarea lui Emil Boc la funcţia de premier şi regândirea principiilor şi misiunii partidului pot da valoare reconfirmării sale în funcţia de preşedinte al PDL. Un Emil Boc care cedează funcţia de premier unui om mai competent, un Emil Boc care preia frâiele partidului de la Vasile Blaga şi canalizează energiile tuturor membrilor nu spre afacerile clientelare, nu spre blocarea luptei anti-corupţie, nu spre marginalizarea colegilor care au o viziune modernă asupra politicii, ci spre promovarea lor, spre a regăsi căile de dialog cu cetăţenii, spre materializarea unor proiecte care le pot schimba cu adevărat vieţile, un astfel de Emil Boc poate fi conducătorul care să readucă PDL măcar o parte din încrederea celor pe care i-au dezamăgit.
Dacă Emil Boc va pierde sâmbătă în faţa lui Vasile Blaga, cu atât mai mult el nu mai are ce căuta în fruntea guvernului. Dacă nu îşi va putea convinge propriul partid că el este liderul de care au nevoie pentru a depăşi criza pe care o traversează, cum ar putea convinge o ţară întreagă? Iar dacă PDL decide să facă stânga împrejur, să se întoarcă acolo de unde a plecat, alegerea îi priveşte doar pe membrii partidului. Un guvern FSN-ist ar fi prea anacronic chiar şi pentru o ţară speriată de viitor ca a noastră.
