Nici o diferență între „oamenii de bine“ care îi aplaudau pe mineri, în iunie 1990, în timp ce cărau bâte pe spatele bărboșilor ce se încumetau să traverseze Piața Universității și fanii lui Badea și Gâdea care au lovit două jurnaliste la protestul pro-Voiculescu, organizat duminică de Antena 3.
Aceiași ochi injectați cu ură, aceeași sete de a distruge tot ce nu înțeleg. Aceeași furie animalică, alimentată de miile de frustrări acumulate de-a lungul unor vieți ratate, trăite cu spatele cocoșat și respirate cu porția, între două „’trăiți șefu’!“, și revărsată pentru a pedepsi o specie diferită, pe care o suspectează cu ferocitate că este capabilă să se bucure de viață.
Se pot scrie zeci de pagini despre cum s-a conservat vreme de 24 de ani nucleul de servitori ai regimului comunist care, începând cu mineriadele din februarie 1990, au luptat la baionetă ca lucrurile să nu se schimbe fundamental în țara pe care o stăpâneau și care acum plâng după privilegiile pierdute și pentru care ar face orice ca să și le recapete. Dar nu ar folosi la nimic.
Pe acești oameni și pe troglodiții căzuți în plasa lor, deloc puțini, după cum s-a văzut la referendumul de acum doi ani, nu îi va mai schimba nimeni, niciodată. Ei sunt piatra de moară a României, știm totul despre ei, așa că orice secundă în plus dedicată lor este pierdere de vreme.
În timp ce inventarul asemănărilor nu ne spune nimic interesant, merită reflectat la ce a fost diferit duminică față de 14-15 iunie 1990: au lipsit bărboșii! Spre regretul babuinilor spălați pe creier de tele-babuinii lui Voiculescu, care nu prea au avut pe cine să-și verse fierea, dar și spre ghinionul reporterilor de la B1 și Vice, singurii care au încasat șuturile și îmbrâncelile gloatei, bărboșii au fost în altă parte.
Mulți în vacanță, dar mulți și la doar 20 de kilometri distanță de Cotroceni. Pe Domeniul Știrbey, la Festivalul Summer Well, mai precis, unde așteptau concertul trupei Placebo. Și nici că le-ar fi putut păsa de ceva mai puțin decât de îndemnurile isterice ale unui adolescent întârziat, care poartă maieul ca pe o cămașă verde, și ale unui pastor răspopit, sau de spaimele foștilor milițieni și securiști că în curând ghetoul lor drag ar putea deveni „o țară ca afară“.
Din păcate însă, le pasă la fel de puțin și de nevoia cât se poate de urgentă ca sectei lui Voiculescu să i se opună toți cei ce și-ar dori ca în eventualitatea în care ar vrea să aleagă drumul străinătății, la un moment dat, pentru a se dezvolta profesional și personal, să o facă de voie, nu de nevoie. Toți cei care nu vor să ajungă niciodată să se simtă exilați în propria țară, precum părinții lor, împinși spre un mod de viață pe care îl detestă și conduși de oameni pe care îi disprețuiesc.
Nu era nevoie de nici un sondaj de opinie printre cei 10.000 de tineri care au participat zilnic la Summer Well pentru a primi confirmarea că viața pe care și-o doresc este incompatibilă cu principiile după care România este condusă azi. Era suficient să te miști printre ei, să îi privești, să îi asculți ce vorbesc, să guști ce mănâncă, să asculți muzica, să respiri briza răcoroasă a Parcului Știrbey, vegheat de o Lună gigantică și binevoitoare, ca să înțelegi că ei și cei ce au ieșit în stradă pentru a-l susține pe Voiculescu sunt de pe alte planete.
Nu există nici un dubiu că pentru a replica, zi de zi, la nivelul întregii țări, acea oază de normalitate în care se simțeau perfect este nevoie ca premisele ce au făcut posibile ascensiunea turnătorului Felix, controlul său asupra politicii și economiei și răspândirea pe scară largă a modelului toxic pe care l-a creat să dispară odată pentru totdeauna. Și, cu toate acestea, legătura dintre aspirațiile noii generații, mijloacele prin care și le pot atinge și acțiunile pe care trebuie să le întreprindă nu se realizează.
Acum 24 de ani, mulți dintre tinerii care își doreau să trăiască într-o altfel de Românie veneau în Piața Universității să asculte melodii cântate de aceiași oameni care le spuneau, de la balcon, și ce ar trebui să ceară de la cei ce conduc țara și că dacă nu vor face asta, nimeni nu va putea să determine în locul lor schimbarea țării.
Astăzi, majoritatea copiilor celor care au fost alungați din Piața Universității de Ion Iliescu și ai săi nu simt nevoia să amestece politica în muzică. Li se pare că o poluează. De fapt, nu vor să amestece nimic cu politica. Nici măcar atunci când au ieșit pentru a protesta împotriva Roșiei Montane nu și-au direcționat atacul spre rădăcina problemei. Sunt convinși că tot ce ține de politică pătează.
Și au perfectă dreptate. Greu mai poți vedea ceva luminos, care să îți dea motive de speranță, printre atâtea vorbe goale, promisiuni mincinoase, jocuri duble, trădări, impostură și incompetență crasă. Cu toate acestea, dacă vor cu adevărat să trăiască într-o altă Românie, vor trebui să își murdărească mâinile. Nu pentru a intra în rândul celor ce și le-au mânjit deja în afaceri de corupție sau în jocuri politice imorale, ci pentru a dezrădăcina tot ce e mizerabil în modul în care le este gestionat viitorul.
Responsabilitatea convingerii lor de a se implica în activism civic și politică, însă, nu le aparține. Este a noastră, a celor care am ratat acum 24 de ani misiunea la care ne angajaserăm în Piața Universității. Dacă ne ieșea ce ne propuseserăm atunci, Voiculescu nu ar mai fi atins anvergura la care a ajuns. Și nici milițienii, securiștii și politrucii lui nu ar mai fi îndrăznit să scoată astăzi capul.
Revanșa pentru seria de înfrângeri pe care le-am suferit de atunci încoace nu ne-o putem lua de unii singuri. Putem face masă critică doar dacă îi convingem să ni se alăture pe toți cei care știu cum arată țara visurilor lor, dar care nu cred că le stă în putere să o construiască aici.
Știu, este foarte convenabil și comod să te plângi de noii bărboși, de cei care par că pun preț doar pe modă, pe ce e nou, cool și superficial și nu dau semne că ar fi dispuși să-și asume vreo luptă, nici măcar atunci când îi privește direct. Dar adevărul este că eșecul generației pentru care decembrie 1989 a însemnat intrarea în maturitate de a determina reformarea clasei politice a avut o contribuție semnificativă la blazarea care îi domină azi pe cei ce ar fi trebuit să iasă în stradă și pentru altceva decât pentru piste de biciclete și Roșia Montană.
România viitoare este România lor și avem obligația de a le explica mai convingător relația de cauzalitate dintre politică și ce îi face pe ei fericiți sau nefericiți. În 1990, era foarte ușor să distingi albul de negru. Astăzi, nu mai este deloc simplu nici măcar pentru noi, cu atât mai puțin pentru ei.
Lucrurile sunt din ce în ce mai amestecate și nu ar trebui să ni se pară deloc șocant că mulți dintre cei care au protestat pentru Roșia Montană nu înțeleg că ar trebui să apere și independența DNA sau a ANI, pentru că există o legătură directă între eficiența procurorilor și a inspectorilor și controlul pe care ei, cetățenii, îl pot exercita asupra actului de guvernare. Soluția nu este să le întoarcem spatele țâfnoși, ci să ne întrebăm unde greșim de nu suntem în stare să îi convingem de ceva ce nouă ni se pare evident.
Chiar dacă nu au ieșit în stradă decât 3.000 de oameni la chemarea servitorilor lui Voiculescu, nu trebuie să ne amăgim. Sunt milioane cei care, deși nu îl simpatizează pe Voiculescu și nu îl consideră o victimă, se închină aproape în fiecare seară la Antena 3, cel mai abject instrument de propagandă creat vreodată în această țară. Opțiunile lor politice sunt o adevărată calamitate pentru că la fiecare scrutin electoral validează și perpetuează acei politicieni care blochează sistematic evoluția României.
Presiunea acestui segment de populație pentru prezervarea unui model de guvernare depășit, incapabil să genereze bunăstare și evoluție, nu poate fi contracarată decât prin implicarea civică și politică a altor câtorva milioane de oameni cu o viziune diametral opusă asupra viitorului țării. Iar asta nu se poate face doar anunțând că avem porțile deschise, ci prin proceduri de recrutare programatică, metodică, permanentă. Cei ce pot ține piept asaltului milițienilor cu freza călcată trebuie căutați și înrolați, nu așteptați!
Dacă elita progresistă a României – fie ea din societatea civilă, fie din acele structuri ale statului care au intrat în război total cu centrele de putere grupate în jurul unor oameni ca Voiculescu – nu găsește căile pentru a-și atrage de partea sa noile generații, oameni tineri care știu ce vor și au nevoie doar de modele de combativitate și onestitate, de lideri în care să se regăsească, nimic din ce ne propunem spre binele țării nu ne va ieși.
