Acuzaţiile ucrainene privind „pretenţiile teritoriale” româneşti asupra insulei Maican nu sunt decât o şarjă în războiul declanşat de la Răsărit pentru controlul gurilor Dunării. La numai câteva luni după invadarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, Stalin a oferit partea de sud a acesteia (Bugeacul) Ucrainei, pentru a readuce gurile Dunării şi comerţul pe Dunăre sub control rusesc ferm, un obiectiv strategic pe care Moscova îl urmărise încă din secolul 19.
Câtă vreme România a făcut parte din blocul comunist, ruşii nu au modificat aranjamentele privind navigaţia pe Dunăre convenite încă din 1856, după Războiul Crimeii, când Comisia Dunării a decis să amenajeze canalul Sulina pentru navigaţie. La vremea respectivă, Dobrogea aparţinea Imperiului Otoman, în vreme ce Basarabia de Sud fusese retrocedată Moldovei. După ce Dobrogea a revenit României, ruşii au avut grijă să reocupe sudul Basarabiei.
În august 1991 Uniunea Sovietică s-a prăbuşit, iar în septembrie o navă ucraineană – „Rostock” – a eşuat „convenabil” într-o secţiune îngustă a canalului Sulina, blocând circulaţia, care nu a fost reluată în ritm normal până în 2005. În 2004, Ucraina a început lucrările la canalul Bâstroe pentru a deturna traficul de pe canalul Sulina. Ucrainenii au adâncit şi au lărgit canalul şi au introdus o taxă semnificativ mai mică decât cea percepută de partea română. În urma acestor lucrări, echilibrul debitelor de apă este grav afectat, ceea ce ameninţă ecosistemul Deltei Dunării. Practic, lărgirea Bâstroe atrage un flux mai mare de apă pe braţul Chilia şi lasă celelalte două braţe – Sulina şi Sfântu Gherorghe – fără apă, existând un risc serios ca numeroase lacuri, gârle şi canale să sece. Pericolul ecologic este unul real şi a fost recunoscut ca atare de toate organismele internaţionale, mai puţin de Academia Ucraineană de Ştiinţe, care nu vede absolut nici unul.
Pentru a contracara mişcarea agresivă a ucrainenilor, România nu are altă soluţie decât să deschidă canalele dintre Chilia şi Sulina (multe închise în urma politicii inepte a lui Ceauşescu, care vroia să transforme părţi mari din Deltă în teren agricol) şi să reorienteze debitul de apă. Bucureştiul ar fi preferat să facă acest lucru sub umbrelă europeană şi, eventual cu bani europeni, dar a fost nevoit să deschidă cel puţin un „contracanal” între Chilia şi Sulina, în condiţiile în care organismele internaţionale au cerut Ucrainei să sisteze lucrările pentru dezvoltarea Bâstroe. Ca urmare, Kievul s-a plâns Comisiei Espoo de la Geneva că România aruncă sterilul dragat de pe fundul canalului Sulina pe braţul Chilia şi că poluează partea ucraineană a Deltei. Peste câteva săptămâni se aşteaptă un răspuns din partea Comisiei, dar dacă şi-au pregătit argumentaţia şi „dovezile” la fel cum au făcut-o şi la Haga, în cazul platoului continental (de exemplu, prin plasarea de bancomate pe Insula Şerpilor), ucrainenii au tot atâtea şanse să câştige.
În acest context trebuie înţelese acuzaţiile din presa ucraineană privind „revendicările teritoriale” în cazul insulei Maican. Ceea ce ucrainenii denunţă drept „imperialism românesc” şi „pretenţii teritoriale” nu este, în realitate, decât o prevedere dintr-un tratat care stipulează că frontiera comună se stabileşte în funcţie de şenalul navigabil. Cum Delta Dunării este singurul teritoriu european cu geografie variabilă, din acest motiv avem o comisie mixtă de frontieră. În condiţiile în care România doreşte să adere de la anul la acordul Schengen, monitorizarea acestui segment de frontieră şi clarificarea tuturor divergenţelor sunt cruciale. Din păcate, Kievul nu pare dispus la cooperare, ci recurge la presiuni politice pentru a forţa România să dea înapoi. Ucrainenii au mers până la a pune în discuţie relaţiile cu UE dacă Bruxelles-ul va continua să susţină România în această chestiune, semn că avem o problemă serioasă cu Ucraina, care se agravează în condiţiile în care la Kiev s-a instaurat un regim prorus, care nu dă doi bani pe aderarea la NATO şi UE. Cu Ianukovici preşedinte, trebuie să ne aşteptăm la o atitudine din ce în ce mai agresivă a Ucrainei, care ar putea fi amplificată după ce Moldova va ceda Ucrainei – în baza unui tratat din 2001 – un sector de 7,7 km din şoseaua Odesa-Reni, singura cale de acces pe uscat dinspre Ucraina spre Basarabia de Sud.
