Văzut de la nivelul străzii, Bucureştiul este un oraş dezechilibrat şi nevrotic. Ritmul său alert şi haotic îi contaminează pe toţi cei ce trăiesc aici, îmbibând cu grabă şi agresivitate chiar şi cele mai domestice activităţi. Paradoxal, aceste anticalităţi au devenit şi instrumente de supravieţuire.
Veşnica sa agitaţie este ca un drog care îţi tulbură privirea şi te împiedică să-l priveşti în perspectivă. Zumzetul său istovitor, enervările epuizante pe care ţi le provoacă zi de zi îl fac, de fapt, suportabil. Pentru că, hărţuindu-te, nu îţi dă răgaz să reflectezi la viitorul său.
Este suficient însă să te ridici chiar şi pentru o oră deasupra viermuielii pedestre ca să înţelegi totul. Privit de la ultimul etaj al unei noi clădiri de birouri împlântate în centrul său istoric, Bucureştiul se limpezeşte. Iar viitorul său devine îngrozitor de previzibil. Aş putea spune că, văzut de sus, punctul zero al capitalei României este cel mai trist loc în care te poţi afla cu ocazia Zilei Naţionale.
Cu greu şi-ar fi imaginat cineva în teribilul deceniu 8 că există loc de şi mai rău pentru soarta Capitalei decât planurile megalomanice şi de prost-gust ale lui Ceauşescu. Nevoia indiscutabilă de modernizare a oraşului a fost pervertită pentru a pune în practică un proiect care nu a făcut altceva decât să-i batjocorească personalitatea, dar şi pe locuitorii săi. Numai un psihopat îşi putea imagina că poate moderniza un oraş distrugându-i individualitatea şi legăturile cu trecutul, pentru ca pe terenul nivelat după trecerea buldozerelor să paraşuteze un stil arhitectonic care reflectă obsesiile perioadei sclavagiste, întorcând relaţia dintre oameni şi oraşul lor cu mii de ani în urmă. Numai nişte arhitecţi colaboraţionişti puteau permite ca zone întregi ale oraşului să fie împânzite cu extensii de fier şi beton ale autorităţii: construcţii reci, anoste, colectiviste, rupte de nevoile reale ale oamenilor, menite doar să inspire teamă, să impună voinţa statului în viaţa privată şi să distrugă orice aspiraţie de individualism a celor care locuiesc în el.
În ciuda eficienţei de care a dat dovadă în mutilarea oraşului, Ceauşescu a fost întrecut de cei ce i-au urmat. Un chirurg dement a fost înlocuit cu o hoardă de cârpaci hrăpăreţi. Diferenţa dintre ei este ca aceea dintre Mengele şi băieţii cu drujba din filmele de groază de mâna a cincea. Primul avea o „viziune”, ceilalţi nu vroiau decât să se simtă bine.
Cum a fost posibil ca după o perioadă atât de distrugătoare pentru Bucureşti să urmeze o alta şi mai distrugătoare? Foarte simplu. Simplitatea stalinisto-nord-coreeană a planurilor lui Ceauşescu s-a împerecheat cu devălmăşia coruptă a non-planurilor epocii post-Ceauşescu.
Văzut de sus, Bucureştiul îţi taie respiraţia. Pentru că numai când îl priveşti de la înălţimea noilor construcţii îţi dai seama nu doar că au fost ratate toate şansele de a repara ceea ce a stricat Ceauşescu, ba chiar că am amplificat dezastrul lăsat de el. În loc să protejeze şi mai bine puţinele zone scăpate de urgia lui, noii stăpâni le-au mutilat şi mai tare, permiţând ca în mijlocul lor să răsară adevărate monstruozităţi. În loc să găsească soluţii pentru a atenua urâţenia blocurilor cenuşii, le-au spoit în culori ţipătoare, accentuându-le şi mai tare hidoşenia.
De la înălţime şi viitorul se vede mai clar. Şi nu arată încurajator. Pentru că tot ce am construit prost din decembrie 1989 încoace va rămâne cu noi pentru foarte mult timp de acum încolo.
Şansele de a scăpa oraşul de urâţenia cu care l-am împodobit depăşesc orizontul previzibil. Cine mai poate demola acum miile de clădiri ridicate cu încălcarea tuturor regulilor de urbanism? Cum mai scăpăm de construcţiile prea înalte, sau prea scunde, sau prea apropiate unele de altele, sau strâmbe, sau urâte? Cele mai multe vor prinde şi 2050 şi este imposibil să-mi imaginez cum am putea scoate din nou la lumină Bucureştiul când numărul rebuturilor urbanistice şi arhitectonice este atât de mare, când amprenta lor asupra oraşului a devenit atât de dramatică?
Ce se vede în capitala României este valabil pentru toată ţara. Şi nu doar în plan arhitectural. Ne-am înconjurat de instituţii ridicate strâmb. Copii care imită mai mult sau mai puţin reuşit forma instituţiilor occidentale, după care au fost modelate, dar care păcătuiesc esenţial prin pervertirea conţinutului.
Cel mai grav este că nu doar noi vom trăi în oraşe cu din ce în ce mai puţine spaţii verzi, printre clădiri urâte şi care mai mult ne încurcă decât ne uşurează viaţa; nu doar noi vom fi victimele unor funcţionari de stat care ne tratează ca pe servitorii lor. Pentru că am avut şansa de a repara tot ceea ce a fost stricat în 50 de ani de comunism şi de a lua lucrurile de la început, de a reconstrui ţara aproape de la zero, efectele ratărilor noastre din ultimii 20 de ani se vor întinde pe multe generaţii de acum încolo.
Miercuri, de Ziua României, poate nu ar strica să reflectăm câteva minute la următoarea întrebare: „Suntem mulţumiţi de ceea ce lăsăm celor ce vor veni după noi?”. Asta este chiar tot ce putem?