„Îmi merge atât de prost încât trebuie să fac ceva, orice, ca să ajung să lucrez cu statul.” Cu aceste vorbe mi se confesa acum câteva săptămâni o cunoştinţă, asociată cu un italian într-o mică firmă de construcţii şi amenajări interioare din Bucureşti. Cei doi oameni de afaceri nu erau chiar la fundul sacului, numai că acum nu întrezăreau nimic bun la orizont. Poate erau frustraţi când vedeau că, în timp ce ei aleargă ca disperaţii să facă rost de clienţi şi de contracte, tunurile adevărate sunt date de firmele cu afaceri finanţate exclusiv din bani publici. Ştiau că nu le va fi uşor să intre în micul cerc al afaceriştilor cu proptele politice care, cu un fax şi un telefon, reuşesc să învârtă milioane de euro pe an, dar probabil că şi-au făcut calcule şi şi-au dat seama că acest lucru merită orice efort. De bună seamă că lupta pentru contractele de la primării, ministere şi alte instituţii care împart fondurile publice a devenit mai dură într-o perioadă de criză economică. Bugetele „de împărţeală” au scăzut, iar ca efect au crescut valoarea şpăgilor şi numărul funcţionarilor care trebuie mulţumiţi.
Datele statistice arată exact cât de prost o duc majoritatea întreprinzătorilor privaţi din România: în primul trimestru al anului, nu mai puţin de 20.000 de societăţi comerciale şi-au suspendat activitatea şi peste 6.000 au intrat în insolvenţă. Cauzele sunt numeroase, de la criza economică până la introducerea impozitului forfetar. Judecând după cifre, eşti tentat să crezi că acum, pur şi simplu, nu mai rentează să o iei pe cont propriu. Să nu mai ştie românii să facă afaceri? Unde sunt anii ’90, când aproape în fiecare familie din România era cel puţin un patron? Se pare însă că există mulţi întreprinzători isteţi, numai că ei au plecat din ţară. Un indiciu vine din Italia. O asociaţie a oamenilor de afaceri din nordul Peninsulei a publicat un raport potrivit căruia, în ultima perioadă, numărul firmelor înfiinţate de imigranţii români s-a triplat. Astfel, la sfârşitul anului trecut, în Italia erau 50.000 de firme româneşti, majoritatea activând în construcţii şi servicii.
Românii erau pe locul trei într-un top al afaceriştilor proveniţi din rândul străinilor, după marocani şi chinezi. Cu siguranţă majoritatea firmelor româneşti din Italia nu asfaltează drumuri naţionale, nu repară şcoli şi nu amenajează parcuri. Asta înseamnă că un întreprinzător privat poate câştiga bani şi dacă nu lucrează cu statul. Problema este aşadar în România, unde mediul privat a început să devină toxic pentru multe firme. Într-o economie care trece prin recesiune, statul ar putea fi un bun sprijin tocmai pentru că ţine în mână resurse uriaşe. Din păcate, lucrările publice sunt date doar unui număr limitat de oameni de afaceri, grupaţi în găşti afiliate politic. Concurenţa corectă este pe cale de dispariţie, iar licitaţiile sunt organizate, de cele mai multe ori, doar pentru a acoperi nedreptatea. În ziua de azi, dacă nu te recomandă „cineva” sus-pus sau nu dai mită unui funcţionar influent, nu mai poţi nici măcar să închiriezi o tarabă în piaţă. În schimb, dacă îndeplineşti condiţiile de mai sus, ai toate uşile deschise. Acesta este şi motivul pentru care, de ani de zile, aceleaşi firme construiesc şi asfaltează drumuri, amenajează parcuri sau repară şcoli. Nu pentru că sunt cele mai bune de pe piaţă, ci pentru că doar ele sunt primite la împărţeală.
Ministrul Muncii declara recent că în România sunt peste 6 milioane de asistaţi social, care primesc o formă de ajutor social din partea statului. Ministrul a omis însă să pomenească de o altă categorie de oameni care trăiesc pe spatele statului, de data aceasta pe picior mare: asistaţii social „pe persoană juridică”.
