Nu suntem singura ţară din Europa care a fost lovită de inundaţii anul acesta. În Polonia, 25 de oameni au murit şi 23.000 de persoane au fost evacuate. Pierderile economice au fost evaluate la 2,5 miliarde de euro.
În sudul Franţei s-au înregistrat cele mai grave inundaţii din ultimii 140 de ani. Bilanţul: 25 de decese, 1.000 de persoane evacuate. În Ungaria, puhoaiele au depăşit nivelul-record atins în 1975. 18 oraşe şi sate au fost evacuate integral. Inundaţiile au mai făcut victime şi în Austria, Cehia, Serbia, Slovacia şi Ucraina.
Ce ne face pe noi cu adevărat unici nu este dimensiunea diluviului, nu sunt nici dramele celor loviţi de tragedie, ci modul în care reacţionează cei care nu sunt afectaţi direct, spectatorii: văicăreala, vacarmul, patetismul împins la limita suportabilităţii, lipsa de luciditate, sumele infime donate pentru sinistraţi. Ce ne îngenunchează pe noi nu este apa, ci combinaţia apocaliptică de neputinţă, delăsare, minciună, hoţie şi politicianism iresponsabil care însoţeşte orice catastrofă naturală ce loveşte România. De acolo vine prăpădul.
Da, unii dintre cei cărora le-au fost inundate casele poate s-au aventurat şi au construit în locuri cu risc mare de a fi atinşi de eventualele viituri. Însă, de multe ori, chiar şi în astfel de cazuri, problema este incapacitatea autorităţilor de a impune reglementări stricte care să interzică ridicarea de locuinţe în astfel de zone. Cu atât mai mult, când vorbim despre sate întregi scufundate sub 3 metri de apă, vina şi soluţiile nu mai pot fi plasate individual.
Răspunderea pentru a semnala iminenţa repetării unor astfel de tragedii în viitor revine primarului localităţii sau consiliului local, dar banii, soluţiile tehnice, urmărirea realizării proiectului de îndiguire sunt treaba administraţiei centrale. Aşa cum vina pentru inundaţiile petrecute în zone în care, nu cu mult timp înainte, s-au băgat miliarde în lucrări de protecţie împotriva inundaţiilor nu e a moşneagului care nu vrea să-şi abandoneze casa în care trăieşte de zeci de ani, ci a ministrului care a luat şpagă şi a permis să fie cheltuită o avere pe o lucrare făcută în bătaie de joc.
Pe de altă parte, până când toate localităţile vor fi protejate printr-o infrastructură adecvată, responsabilitatea primarului de a avertiza localnicii atunci când există pericolul producerii unei viituri nu poate fi pasată nimănui altcuiva: nici partidului de guvernământ, nici premierului, nici preşedintelui. Iar explicaţiile unui primar cum că nu ar fi ştiut ce înseamnă cod portocaliu sau roşu – cum s-a întâmplat la Dorohoi – nu pot ţine loc de scuze. Ele sunt circumstanţe agravante. Iar partidul din care face parte acest primar incompetent, PSD, ar trebui să lase vocea mai jos atunci când acuză erorile altora.
Ar trebui să vorbească mai în şoaptă şi sătenii revoltaţi că primarul şi-a bătut joc de ei, că nu le-a spus că vin puhoaiele, atât timp cât recunosc că l-au votat pentru că „ne-o dat caltaboşi şi făină”. În acest context, n-ar fi rău dacă s-ar întreba dacă este cinstit să aştepte de la stat, adică de la noi toţi, să plătim pentru a le reconstrui casele.
Şi politicienii, şi sinistraţii ar trebui şi să înceteze să mai dea vina pe defrişări. Primii s-au îmbogăţit din şpăgile transpartinice pe care le-au plătit clanurile lui Omar Hayssam şi ale altora de teapa lui, care au culcat la pământ sute de mii de hectare de păduri. Ceilalţi fie au înşfăcat resturile de la marele ospăţ forestier, fie au tăcut de frică.
Nici o catastrofă naturală nu poate face atâtea ravagii cât una orchestrată de oameni. Ea nu se produce în momentul în care volumul ploilor depăşeşte 300 de litri pe metru pătrat. Energia ei devastatoare se acumulează permanent, prin contribuţia unei mase critice de oameni care, conştient sau prin nepăsare, îşi abandonează răspunderea pe care o au faţă de ei înşişi şi faţă de ceilalţi. Inundaţiile nu sunt decât momentul în care toate păcatele noastre de zi cu zi defulează, manifestarea vizibilă şi mortală a neputinţei de a funcţiona raţional şi empatic ca o comunitate.
Apa vine din cer. Dar, de murit, murim unii de mâinile celorlalţi. Sau chiar de ale noastre.
