În mijlocul speculațiilor privind candidații la președinție ai partidelor, a fost oarecum neglijat cel mai puternic semnal primit de România, în aceste zile, de la cel mai înalt nivel al administrației americane: „Vom fi cei mai puternici aliați ai voștri câtă vreme veți consolida un stat de drept puternic și veți continua lupta împotriva corupției“.
Miza alegerilor prezidențiale nu este nici dacă Traian Băsescu mai joacă sau nu vreun rol, nici dacă va candida sau nu Ponta, ori Geoană, nici dacă Johannis este sau nu un candidat apt pentru o asemenea funcție sau nu este decât proiecția unor frustrări, aspirații legitime și speranțe mai bine sau mai prost plasate, nici dacă așa-numiții candidați anti-sistem de tip Diaconu vor reuși să bulverseze alegerile în mod semnificativ și să producă un cutremur în clasa politică. Toate aceste lucruri, deși importante, sunt secundare.
Spre oroarea celor care visează la Revoluție, miza acestor alegeri este continuitatea, nu răsturnarea de regim. Și când vorbim despre „continuitate“ nu ne referim la continuitatea politică, ci la funcționarea Justiției și a instituțiilor anticorupție. Pentru a salvgarda independența și capacitatea de a funcționa a acestor instituții, aproape orice armă politică sau comunicațională este legitimă pentru că miza este mai importantă decât dispoziția de moment a alegătorilor și dacă alegătorii s-au săturat de anticorupție, atunci orice mesaj care să atragă voturi e binevenit, cu condiția ca obiectivul fundamental să nu fie niciodată pierdut din vedere.
Instituțiile anticorupție din România funcționează mai bine ca multe instituții de același la fel din restul Europei, dar aceste performanțe nu au venit de la sine, în mod natural, ci au fost articulate și acordate în timp și, mai ales, au crescut într-un anumit mediu instituțional. DNA, ANI, Înalta Curte nu au ajuns la eficiența actuală de la început, ci în ani de rafinare a instrumentelor de lucru. Procurorii au învățat să lucreze din ce în ce mai bine cu SRI și cu celelalte servicii secrete pe cazurile de corupție și între aceste instituții s-au creat canale de comunicare și relații de lucru care au crescut eficiența amândurora. Când vorbim, așadar, despre continuitate, vorbim despre prezervarea mecanismelor complexe de colaborare între instituțiile implicate în lupta anticorupție.
Aceste mecanisme, deși s-au consolidat în ultimii zece ani, sunt extrem de fragile, aproape ca ale unui ceas elvețian, și pot fi oricând blocate și distruse prin câteva lovituri simple și mortale. După cum s-a văzut în vara lui 2012, un întreg edificiu democratic de drept clădit în 20 de ani poate fi pus la pământ în numai trei zile prin câteva lovituri date de Executiv și Legislativ lucrând în complicitate. Distrugerea instituțiilor anticorupție ar fi infinit mai ușoară. Ca să funcționeze, mecanismul anticorupție are nevoie să fie apărat de interferența oricăror factori politici, dar trebuie legitimat de instituții democratice. Când domnul Sebastian Ghiță avertiza că nu SRI, ANI, ICCJ, DNA sau DIICOT votează la alegeri, ci poporul suveran, domnul respectiv nu numai că exercita o presiune inadmisibilă asupra acestor instituții, dar își dovedea și ignoranța democratică. Instituțiile respective au tot atâta legitimitate câtă are instituția democratică ce le validează. Iar în România această instituție este președintele țării. Or, dacă există o moștenire a mandatelor lui Traian Băsescu ce trebuie conservată și continuată, aceasta constă în garantarea independenței și furnizarea unui scut de la cel mai înalt nivel pentru a proteja instituțiile anticorupție.
Această continuitate în consolidarea statului de drept și în combaterea corupției nu este necesară numai pentru a curăța statul de un flagel care îl secătuiește de vlagă și de resurse, nu este doar un imperativ moral, ci a devenit o prioritate strategică, existențială pentru România ca națiune. În ultimele săptămâni, la București au venit mesaje numeroase dinspre Statele Unite privind nevoia absolută de a continua combaterea corupției. Ceea ce a început în ianuarie, după „marțea neagră“, cu avertismentul ambasadei, a continuat cu mesajele explicite ale Departamentului de Stat, prin Victoria Nuland, cu avertismentul Casei Albe transmis în discursul de la București al vicepreședintelui Joe Biden și s-a încheiat cu discursul președintelui Barack Obama la Varșovia. Victor Ponta minte cinic atunci când spune că este un mesaj generic adresat întregii regiuni. Da, este adresat ȘI regiunii, dar atunci când președintele Statelor Unite spune că „liderii politici trebuie să se ridice la înălțimea încrederii ce le-a fost acordată și să combată corupția, nu să fure din buzunarele propriului popor“, Ponta și restul liderilor nu trebuie să se întrebe – ca să-l parafrazăm pe Hemingway –pentru cine este acest mesaj. Este pentru ei. Oferta americană este simplă și pragmatică. „Vă e frică de ruși? Vreți să vă apărăm? Vă apărăm, dar trebuie să faceți ceva pentru noi. Și anume, să vă apărați singuri consolidându-vă statul de drept“. Din acest motiv, combaterea corupției nu mai este doar o chestiune juridică internă, ci o chestiune strategic-existențială în care se joacă independența României și libertatea cetățenilor ei. Când Joe Biden vorbea despre „combaterea corupției ca act de patriotism“, la această miză strategică se referea. În fața acestui interes național atât de evident și de urgent, orice alte considerente, fie ele politice, economice sau personale, trebuie să treacă în planul al doilea, indiferent de riscurile asumate.
În calitatea sa de principal responsabil de orientarea strategică a României și de politica externă și de apărare, instituția președintelui este singura care poate garanta independența instituțiilor anticorupție și, în același timp, poate formula prioritățile strategice ale țării. Cum se întâmplă ca acestea să fie unul și același lucru, de numele viitorului președinte se leagă nu numai viitorul României, ci și existența sa. Președintele Obama amintea la Varșovia că libertatea și democrația nu sunt nici date, nici garantate, ci trebuie luptat pentru ele cu fiecare generație. Dar nici independența și suveranitatea unei țări nu sunt date sau garantate pentru totdeauna. Și ele trebuie apărate la rândul lor, pentru că, așa cum demonstrează Ucraina, există întotdeauna un prădător gata să profite de un stat slab și măcinat din interior de corupție.
Alegerile prezidențiale ar trebui să se desfășoare sub această unică, fundamentală, prioritate strategică națională, care ar trebui să ghideze și alegerea candidaților. Cum opțiunea Ponta trebuie să iasă din discuție – pentru că destructurarea „regimului Băsescu“, pe care și-a propus-o ca obiectiv, înseamnă exact distrugerea mecanismelor anticorupție, deci este antinațională –, rămâne ca ceilalți să aleagă candidatul care poate garanta că parteneriatul cu Statele Unite rămâne cheia de boltă a politicii externe a României și, în consecință, poate garanta independența Justiției și continuarea luptei anticorupție.
