De ce s-a întors lumea cu fundul în sus? Cum a ajuns preşedintele să îl susţină, mai mult sau mai puţin vizibil, pe cel ce a vrut să-i ia locul cu forţa, acum doi ani, riscând scoaterea României din Europa?
Aparent, această dilemă a fost lămurită pe deplin chiar de către Crin Antonescu. De câte ori partenerii săi din USL îl acuză că are o înţelegere secretă cu preşedintele, liderul PNL iese la televizor şi spune, cu o sinceritate bine jucată, aceeaşi poveste: la alegerile prezidenţiale el va avea nevoie de electoratul lui Traian Băsescu, în timp ce acesta nu urmăreşte altceva decât să bage dihonia în USL.
„Nu e o lună de când Traian Băsescu declara că nu am nici o şansă la preşedinţie, că sunt mai izolat decât Ahmadinejad. Faptul că acum, prin declaraţiile lor, Traian Băsescu şi Elena Udrea îmi dau şi mie certificat de dreapta este destul de străveziu. Faptul că a doua zi nu mă năpustesc asupra lor cu ocări nu înseamnă că le îmbrăţişez spusele. (…) Prin astfel de declaraţii se încearcă astfel ruperea USL, găsirea unor naivi în PNL…“, afirma Crin Antonescu în luna noiembrie, la scurt timp după ce fostul său aliat, Dan Voiculescu, acuza PNL că încearcă „să se împrietenească cu PDL, cu Traian Băsescu“.
Explicaţia lui Antonescu sună convingător, dar nu este altceva decât o perdea de fum. Ce se ascunde în spatele ei este un calcul mult mai complicat decât ecuaţia simplistă a unor jocuri de imagine.
În primul rând, chiar şi dacă am lua de bun tot ce spune Antonescu, principala concluzie nu poate fi decât una singură. Şeful PNL nu mai are nici un dubiu că PSD nu îl va susţine la prezidenţiale. Toate sondajele au arătat de-a lungul timpului că, dacă rămâne candidatul USL, pe Antonescu nu îl înfrânge nimeni în cursa pentru Cotroceni.
De ce ar avea nevoie atunci de electoratul lui Băsescu? De ce îşi pune în pericol două-trei milioane de voturi de la nucleul dur de USL-işti, care îl urăsc pe Băsescu cu toată fiinţa lor şi care sunt vizibil deranjaţi de noncombatul său cu preşedintele? După ce logică ar merita să îşi asume un asemenea risc când tot ce poate obţine maxim este undeva pe la câteva sute de mii de voturi ale unora care l-ar privi pe Antonescu drept răul cel mai mic, prin comparaţie cu Oprescu sau cine ştie ce alt pesedist reşapat?!
Evident, un astfel de calcul nu există. Jocul la disperare al lui Antonescu – pentru că altfel nu poate fi catalogată încercarea sa de a recâştiga încrederea celor pe care şi i-a îndepărtat prin toate loviturile împotriva statului de drept pe care le-a coordonat sau girat – este menit să îi prezerve şansele în eventualitatea, aflată la un pas de certitudine, că PSD îi va trage clapa şi va avea propriul candidat la prezidenţiale.
Doar într-o astfel de situaţie s-ar explica de ce nevoia de a nu-i mai antagoniza pe susţinătorii preşedintelui a devenit mai stringentă decât aceea de a poza în faţa electoratrului USL că parteneriatul său cu Victor Ponta este la fel de sincer şi profund ca acum doi ani: stânga va avea un candidat cu şanse mari, iar el nu se poate baza decât pe un număr cât mai mare de votanţi ai dreptei.
Dacă până acum lucrurile sunt cât se poate de clare şi în mare măsură previzibile – am scris de mai bine de un an despre faptul că PSD nu va rezista să nu îşi împingă propriul om la preşedinţie –, de aici încolo se complică. Mult. Şi asta pentru că Antonescu nu se mulţumeşte doar să nu îl mai atace pe Traian Băsescu, ci plusează.
Liderul liberal s-a dezis de ofensiva PSD din „marţea neagră“, nu mai atacă instituţiile anticorupţie, a lăsat-o mai moale cu rolul malefic al serviciilor de informaţii, s-a dezis de o afirmaţie mai veche prin care acuza, implicit, SUA de amestec în alegerile din România şi chiar s-a declarat categoric „filo-american“, nu mai atacă nici alte ţări şi organisme internaţionale care tratează România ca o colonie, potrivit spuselor sale de inspiraţie rusească din 2012.
Şi toate astea pentru că Antonescu a înţeles că nu este suficient să îl menajeze pe Traian Băsescu. A înţeles că dacă vrea să aibă o şansă în faţa candidatului PSD trebuie să convingă că este capabil de pocăinţă. Că trebuie să-i reuşească de minune trucul prin care să se prezinte unui electorat extrem de circumspect ca fiind un politician renăscut. Doar aşa are o şansă.
Dar lucrurile nu sunt complicate din cauza lui Crin Antonescu. La el, lucrurile sunt simple. Încercarea de rebranduire este la fel de străvezie ca şi sinceritatea cu care regretă tot ce a făcut alături de Dan Voiculescu şi Victor Ponta – cu doar câteva zile în urmă, a preluat în doi timpi şi trei mişcări propunerea de a elimina din textul noii Constituţii posibilitatea procurorului de a dispune, pentru 48 de ore, în cazuri de urgenţă deosebită, interceptarea comunicaţiilor. Adică, l-a dublat cu maximă promptitudine pe Victor Ponta în războiul său cu procurorii anticorupţie şi cu instituţiile care le bagă colegii la puşcărie – şi pe cei ce şi-i doresc după gratii, şi pe cei pentru care li se pune un nod în gât.
Lucrurile sunt complicate din cauza lui Traian Băsescu. Pentru că, în timp ce preşedintele este deosebit de energic şi eficient în a-l ştampila pe premier, fostul său partener de coabitare, drept cel mai mare duşman al luptei anticorupţie şi vârf de lance în încercarea „sistemului ticăloşit“ de a reveni la putere, în paralel este suspect de tolerant cu Crin Antonescu.
De mai bine de o jumătate de an, forţa barosului demolator al preşedintelui se vede din plin la Victor Ponta şi la Cătălin Predoiu şi deloc la Crin Antonescu. Mesajul implicit: preşedintele crede în puterea liderului liberal de a se reîncarna, pe lumea asta, într-un politician onest, devotat interesului naţional şi drumului prooccidental al României. De aceea îi permite să joace mascarada unui nou-descoperit ataşament faţă de marile sale proiecte, fără să-l facă nici plagiator, nici mincinos.
De ce nu ţine explicaţia simplistă a lui Antonescu – că preşedintele nu îl susţine cu adevărat şi doar se preface, pentru a băga zâzanie în PSD? Pentru că, din punct de vedere al scopului final al acestei lupte, câştigarea cursei prezidenţiale, Traian Băsescu ar trebui să facă totul pentru ca USL să rămână împreună, iar Antonescu să fie candidat unic. Scenariul ruperii USL era valabil anul trecut, acum este depăşit.
De ce? Pentru că Traian Băsescu nu are încă un candidat la preşedinţie, iar timpul scurt rămas, nouă luni, nu îi mai permite să îşi asume riscul unei confruntări atât cu un candidat PSD, cât şi cu Crin Antonescu. Chiar dacă perspectiva lui Antonescu de a câştiga ca şi candidat al USL este cât se poate de bună, aşa cum spuneam mai sus, ea dă, totuşi, o şansă mai mare unui candidat propus de Traian Băsescu de a intra în turul doi.
Raţionamentul este foarte simplu. Omul propus de PSD are şansele cele mai mari să se claseze pe primul loc în primul tur, ceea ce înseamnă că pentru locul doi războiul va fi crâncen. Candidatul susţinut de preşedinte se va lupta cu Crin Antonescu, dar şi cu Cătălin Predoiu şi cu cine ştie ce „iepure“ va mai arunca pe teren PSD, pentru un bazin electoral decimat de neîncredere şi dezamăgire.
Iar dacă preşedintele reuşeşte să dezbine USL, Antonescu va candida separat, iar omul său se va lupta cu acesta pentru a intra în turul doi, de ce nu îl subminează preşedintele pe Antonescu, expunându-i contribuţia la eşecul guvernării USL?
De ce nu face culoar încă de pe acum candidatului său amintind un adevăr incontestabil – toate loviturile împotriva justiţiei care poartă semnătura USL implică şi responsabilitatea, activă sau tacită, a lui Crin Antonescu? De ce este Antonescu mai puţin vinovat decât Ponta?
De ce a simţit nevoia să spună răspicat că l-ar vota, totuşi, la nevoie? Nu s-a gândit că, dacă se va ajunge la o confruntare între Antonescu şi cel pe care îl va propune, îi va fi mai greu să-i convingă pe indecişi de ce Antonescu nu trebuie votat nici în ruptul capului?
De ce în loc să amintească de faptul că Iohannis, veşnic tânăra speranţă a politicii româneşti, nu a scos o vorbă în apărarea statului de drept în vara lui 2012 preşedintele a simţit nevoia să îi gireze intrarea în Guvern, amintind că este „experimentat cu administraţia“ şi subliniind că „de această dată numirea lui nu a fost decisă la Grivco“? Ba i-a mai dat, părinteşte, şi sfaturi: „Trebuie să aibă grijă cum le aranjează cu incompatibilitatea…“.
Antonescu are şi un alt argument, cât se poate de jignitor, pentru comportamentul preşedintelui, altul decât acela că vrea să rupă USL: „Traian Băsescu nu mai ţine să fie reprezentantul românilor, vrea ceva mult mai puţin, mai pricăjit, să fie intendentul acestei ciupercării de forţe de dreapta care apar. Mici, dar să fie jupânul lor. (…) În sensul ăsta se autoproclamă sau se închipuie ca un fel de ayatollah al dreptei al României şi atunci spune dânsul cine e candidatul de dreapta. Dacă vede că e foarte probabil, chiar pe ipoteza unei ruperi, să fie Antonescu, păi… să se ducă Antonescu fără voia lui? Să se ducă binecuvântaţii de el!“.
Din păcate, explicaţia poate fi chiar mult mai tristă decât aceasta. Preşedintele s-a resemnat în privinţa şanselor unui candidat promovat de el de a mai recupera distanţa care îl desparte de cei cu notorietate şi pariază, ca ultimă şansă de a mai rămâne în politica mare, pe Crin Antonescu. Câtă vreme lângă el nu creşte nimeni cu şanse reale, sprijinul retoric, dar nu numai, pe care i-l acordă liderului PNL nu poate fi interpretat ca tactic sau conjunctural.
Chiar şi o înţelegere între el şi Antonescu de tipul „cine intră în finala prezidenţială împotriva candidatului PSD primeşte susţinerea amândurora“, cea mai benignă dintre cele posibile, presupune, în primul rând, un efort real din partea preşedintelui de a promova un candidat care să-i ducă mai departe proiectul şi de abia în secundar preocuparea de a-şi menaja aliatul secret. Faptul că acum nu o vedem decât pe a doua este cât se poate de straniu.
