Nu ar trebui să mire pe nimeni că majoritatea românilor spun că regretă comunismul – după cum arată sondajul de săptămâna trecută.
Oligarhia roşie care l-a detronat pe Ceauşescu a reuşit două performanţe remarcabile. Prima: să transfere avutul „obştesc” în propriile buzunare cu aceeaşi rapiditate şi aceeaşi violenţă cu care părinţii şi bunicii lor au trecut în proprietatea „întregului popor” bunurile capitaliştilor autentici după 1945. A doua: să deghizeze toată această operaţiune sub nobilul comandament al reîntoarcerii la democraţie şi economie de piaţă. Manipularea le-a reuşit atât de bine încât enorm de mulţi români chiar cred că sistemul în care trăiesc de 21 de ani încoace se defineşte prin democraţie şi capitalism, adică opusul dictaturii şi comunismului. Pentru toţi cei ce nu înţeleg că actualul sistem este doar o prelungire perversă a celui trecut, eşecul „capitalismului” de a le oferi o viaţă mai bună a devenit un motiv pentru a suspina după comunism.
Dincolo de atestarea reusitei acestei imene manipulări, este evident că melancolia pe care o încearcă mulţi când se gândesc la vremurile paupere, dar „aşezate”, de dinainte de 1990 are legătură nu doar cu dezamagirile prezentului, ci şi cu sentimentul esenţial pe care se fundamentează nostalgia: iluzia că stăpâneşti timpul. Evenimentele trecute, dintre care oricum memoria alege să trieze mai degrabă ceea ce îi convine, „lucrurile bune”, oferă o căldură cu atât mai înduioşătoare cu cât viitorul este mai încărcat de temeri şi necunoscute.
Acest decalaj din care se hrăneşte nostalgia se află în primul şi în primul rând la originea rezultatelor sondajului comandat de Institutul pentru Cercetarea Crimelor Comunismului. Şi nu este deloc inexplicabil că el se regăseşte şi pe buzele tinerilor. Tocmai pentru că amintirile lor despre viaţa adevărată în comunism sunt superficiale au împrumutat cu uşurinţă imaginea idilică din amintirile încărcate de nostalgie ale părinţilor.
Cred însă că am fi avut o altă imagine asupra sentimentelor românilor (vârstnici şi tineri) faţă de comunism dacă întrebările ar fi fost ceva mai concrete. Câţi dintre noi ar răspunde cu „da” în cazul în care ar fi întrebaţi:
„Aţi prefera ca uleiul şi zahărul să se dea din nou pe cartelă?
Aţi prefera să staţi la coadă trei zile pentru un kilogram de carne, banane sau portocale dacă preţul acestora ar fi la un sfert faţă de cât e acum?
Ar trebui interzise de la comercializare produsele alimentare la care preţul nu poate fi scăzut semnificativ?
Aţi prefera ca supermarketurile să fie mai degrabă pline de creveţi vietnamezi, măsline umplute cu gogoşari, muştar şi urechi de porc în locul varietăţii actuale?
Aţi prefera ca, indiferent cât de bine pregătit sunteţi sau cât de mult munciţi, să nu puteţi câştiga mai mult de 4.000 de lei pe lună? Iar pentru a vă număra printre excepţii, aţi accepta la schimb o viaţă de compromisuri şi delaţiuni îngrozitoare?
Aţi prefera ca televizoarele color şi computerele să se dea doar cu aprobare de la partid? Aţi prefera ca pentru achiziţionarea unei maşini să existe un timp de aşteptare de minimum cinci ani?
Aţi prefera ca doar statul să construiască locuinţe, iar acestea să fie mai degrabă apartamente mici, urâte, dar multe, şi să li se dea gratis celor ce aşteaptă 20 de ani pe o listă făcută şi aprobată de partid?
Aţi prefera ca temperatura în locuinţele dumneavoastră să nu depăşească niciodată 18°C şi să vă spălaţi cu apă încălzită pe aragaz dacă factura la întreţinere scade la o zecime?
Aţi prefera ca nici un român să nu mai poată călători în străinătate fără aprobare de la SRI şi Guvern?
Aţi prefera ca în România să existe un singur canal de televiziune, cu un program de maximum două ore pe zi?”
Câţi dintre cei 61% cărora comunismul li se pare o idee bună ar răspunde „da” şi la aceste întrebări?
Iar cei 83%, câţi au spus că nu au avut de suferit în comunism, ar răspunde afirmativ dacă ar fi întrebaţi: „Sunteţi de acord să fie anchetaţi de SRI şi chiar băgaţi la închisoare cei ce spun bancuri contra lui Băsescu?” şi „Sunteţi de acord să nu mai primiţi niciodată vreo funcţie de conducere şi chiar să fiţi obligat să acceptaţi un post de muncitor necalificat în cazul în care cumnata dumneavoastră trece Dunărea ilegal pentru a merge să culeagă căpşuni în Spania?”.
Confruntaţi cu detaliile de zi cu zi ale minunatei lor vieţi în comunism, puţini români ar rezista până la capăt cu autoamăgirea. Ceea ce nu înseamnă că răspunsurile lor nu sunt relevante. Din contră, ele dezvăluie o problemă şi mai gravă. Nostalgia ca fenomen de masă are consecinţe catastrofale nu pentru că ne-ar putea întoarce în trecut, ci pentru că reprezintă o fugă de responsabilităţile individuale care ne revin acum, în prezent.
Trecutul este întotdeauna despre alţii. Alţii erau conducătorii, altele erau timpurile, chiar şi noi eram alţii. În prezent însă, nu existăm decât noi. Şi doar de noi depinde cât de bine sau prost trăim. Curajul sau laşitatea noastră, responsabilitatea sau iresponsabilitatea noastră, inteligenţa sau prostia noastră decid dacă epoca în care trăim este de aur sau de tinichea.
