Apatia înregistrată în acest an de 1 Mai este un semnal care merită atenţie. Înainte de a fi Ziua Internaţională a Muncii, această zi a purtat numele de Armindeni, marcând începutul festiv al primăverii, resurecţia naturii, explozia vegetală aducătoare de viaţă şi bunăstare într-un nou ciclu anual. Intuiţia socialiştilor de a prelua pe seama acestei zile momentul dedicat celebrării tuturor celor care trudesc şi produc valori materiale şi spiriuale rămâne memorabilă măcar pentru că astfel ei asociau unei tradiţii profunde, legată de răbufnirea exuberantă a naturii în fiecare an, atenţia faţă de cei care îl întruchipează prin exemplu personal pe homo faber.
În România anului 2010 însă, societatea tradiţională şi-a cam încheiat, aparent, rolul istoric, lăsând loc, prin sate, bătrânilor sau şomerilor de la oraş întorşi acasă, vilegiaturiştilor şi rezidenţilor ocazionali. Pe de altă parte, nici socialismul nu mai are suporteri convingători, după falimentul comunismului şi confiscarea ideologiei socialiste de către noii îmbogăţiţi crescuţi în jurul lui Iliescu, deveniţi baroni în vremea lui Năstase, beneficiari ai unor servicii de spionaj intern proprii în vremea lui Geoană şi Vanghelie şi căutând o cale către cosmetizări decente în vremea lui Ponta. Gândirea de stânga, pe de altă parte, înţeleasă în sensul cel mai generos şi nerestrictiv cu putinţă, ca exerciţiu de teoretizare a problemelor şi de căutare a soluţiilor puse în slujba rezolvării problemelor sărăciei şi ale marginalităţii sociale, au rămas cantonate, după 1989, în ghetouri intelectuale discrete, sectare, fără relief şi impact pe piaţa de idei şi în rândul populaţiei. În aceste condiţii, nu este de mirare că straturile de cea mai modestă condiţie ale populaţiei fac faţă crizei economice şi iresponsabilelor jocuri politice de la noi, suportând aproape integral costurile acestora, debusolate, ca paralizate de nesiguranţă, umilite şi reduse la moduri de cerşetorie şi asistenţă mai mult sau mai puţin făţişe.
Măcar în această perspectivă medievală, în care săracul beneficiază de acţiunea de binefacere a diverselor resorturi din societate – de la stat la capitalul privat, societatea civilă, biserică sau mecenaţi improvizaţi -, s-ar fi putut aştepta, ca în alţi ani, infuzii de mititei şi sarmale, colaci şi bere sau orice altceva, ca în alţi ani. De astă dată însă, bogaţii au făcut eroic faţă tentaţiei de a-şi ajuta concetăţenii aflaţi la ananghie şi probabil că de aici încolo vor proceda mai curând aşa decât altfel. Nici nu aveau de ce să persiste în năravul creştin al daniilor. De vreme ce nici Biserica nu a chemat explicit şi stăruitor la aşa ceva… Evlavia românului vine de sus, dar nu depăşeşte, în general, iniţiativa ierarhică.
Ar mai fi şi exemplul istoric. Când a fost în România 1 Mai o mare sărbătoare a naţiunii? Pentru asta ar fi trebuit ca toate straturile societăţii noastre să acorde atenţie şi respect muncii în toate formele ei. La noi însă mereu cineva a călărit pe altcineva, iar drept mulţumire celui călărit i s-a arătat, făţiş şi brutal, doar dispreţul. Lasă că nici aceia care muncesc nu ştiu ce să facă de ziua asta liberă. Dacă vreun organism de deasupra lor nu le propune o defilare sau o depunere simbolică de coroane, ai noştri trag pe dreapta şi savurează privat, la iarbă verde, împrăştiind iresponsabil PET-uri prin natură, beneficiile unei zile libere. Uite însă că în 2010 nici măcar zi liberă nu au primit, momentul căzând în finalul, liber oricum, al săptămânii.
Nu ştim nici să ne apărăm drepturile, nici să luptăm pentru cele deja încălcate ori cele deocamdată neobţinute. Măcar aerul de veselie al unei sărbători de l-am şti produce cu adevărat… În loc de asta, apatie generală.
