Cu cât se discută mai amestecat despre cum se poate da posibilitatea celor care nu sunt în localitatea de domiciliu sau reședință să voteze de la distanță, cu cât confrații români care, cum știm, se pricep oricum la fotbal, politică și alegeri, cu atât mai mult mă tem ca subiectul să nu rămână nerezolvat, ca în zicala populară despre copilul cu mai multe moașe, care rămâne cu buricul netăiat. În cazul de față, subiectul votului la distanță rămâne nerezolvat în pofida unei așteptări imense, mai ales a românilor din afara granițelor României, pentru că acest subiect, deși ar trebui să interese și pe românii care, din diferite motive întemeiate, nu se află în localitate în ziua votului, nu pare să intereseze de o manieră serioasă pe alegătorii din țară.
În ultima perioadă au apărut tot felul de idei și se propun soluții de vot la distanță, ca răspuns particular la situația umilitoare pentru autoritățile române legată de (lipsa de) organizare a alegerilor prezidențiale 2014. În loc să se concentreze pricepuții pe susținerea unei idei cu adevărat funcționale ca să sporească șansele de reușită, inclusiv să pună presiune pe politicieni să își asume decizii, au apărut noi idei, cum ar fi cea numită votul electronic și mă tem că nici chiar cei care vorbesc despre acest lucru nu înțeleg exact confuzia în care se află și pe care o alimentează, darămite cetățenii obișnuiți care se nimeresc să îi asculte. Numitul vot electronic este prezentat ca un panaceu pentru problema votului prin corespondență, cu aceeași fervoare pe care o regăseam, în urmă cu 10 ani, la cei care ne spuneau că votul ”uninominal” o să rezolve toate problemele din politica românească, de unde rezultă că în materie de alegeri chiar ne pricepem toți și ne pricepem atât de bine încât nu citim, nu ne documentăm, nu întrebăm, ci doar emitem enunțuri fără să fi învățat nimic din experiența eșecului de comunicare publică a fostului "vot uninominal" (votul uninominal era, de fapt, un vot mixt: deși alegeai persoane, distribuția mandatelor se făcea tot proporțional).
Cei care spun că doresc astăzi votul prin internet se referă la el ca fiind vot electronic, deși votul electronic înseamnă cu totul altceva. Mai mult, aceștia ne prezintă chiar și o cifră, reală de altfel, dar fără nicio legătură cu fondul problemei, ci doar menită să închidă gura cârcotașilor – 60% din alegătorii din SUA votează electronic. "Problema" este că în SUA votul prin internet este folosit de 0 alegători. Cum așa, o sa spuneți? Foarte simplu, în SUA nimeni nu votează, de fapt, prin internet, o parte votează pe buletine clasice, de hârtie, la majoritatea secțiilor de votare votându-se nu direct pe hârtie ci prin intermediul unor mașini de vot electrice/electronice, alegătorii folosind touch screenuri – ca la bancomate sau butoane – ca la automatele de cafea&sandwich-uri, de la noi. Atenție, aceste sisteme de vot generează, în spate, și un ”buletin martor”, de hârtie, pentru orice situație în care cineva nu ar avea încredere (și se poate întâmpla și în SUA, darămite la noi, în cultura suspiciunii atât de larg răspândită) că votul său a fost sau nu înregistrat corect, astfel putând consulta imediat după ce se termină de votat, modul în care au fost consemnate voturile, inclusiv votul respectivei persoane (americanii votează, în multe tipuri de alegeri, pentru mai multe subiecte, pe aceleași buletinele de vot). Avantajul acestor sisteme electronice de vot, cum este cel din SUA, este că rezultatul se generează imediat, fiind stocat în memoria aparatului respective, iar buletinele de vot fizice nu se mai numără decât în măsura în care apar contestații. De unde o folosire eficientă a timpului de lucru al reprezentanților în secțiile de votare. Votul utilizând mașini electronice de vot este ușor, mai rapid decât cel prin utilizarea hârtiei astfel, atât din punct de vedere al timpului/atenției dedicate numărării, cât și al creșterii numărului celor ce pot să voteze ca o consecință a eliminării unor pași gen: ștampilă, mers la cabină, împăturit buletin, mers la urna ș.a.m.d.
Cred ca este evident că ideea românească de vot electronic la care se refera “analiștii” mai sus menționați nu este acesta, ca și când nu ar conta argumentele expuse mai sus și selectate din documentarea practicilor de peste Ocean, ci este chiar un vot prin internet. Procedură considerata în majoritatea țărilor de pe pământ ca fiind nesigură și în care o serie de mecanisme de control sunt pur și simplu imposibil de implementat. Mai precis, singura țară din Uniunea Europeană care a introdus votul electronic este Estonia, la o populație de 20 de ori mai mică decât cea a României, singurii europeni care se pot lăuda ca au folosit vreodată votul prin internet (și nu cel electronic!) fiind circa 200.000 de estonieni. Atât.
Institutul pentru Politici Publice unde lucrez, rămâne susținătorul deplin al soluției votului prin corespondență, metodă care oferă garanții infinit mai mari decât votul prin internet. IPP rămâne consecvent în susținerea ideii că votul prin corespondență trebuie să fie implementat atât pentru românii din diaspora cât și pentru cei aflați în țară și care, în ziua votului, sunt în alte localități decât cea de domiciliu, atât la alegerile parlamentare sau prezidențiale, dar și la alegerile locale. Nu este vina unui șofer de TIR că este trimis peste weekend-ul alegerilor locale la Satu Mare, deși el e de loc din Botoșani. Cum nu e nici vina unui reporter de la București care este nominalizat, încă de sâmbătă să acopere ziua votului la Constanța și, dincolo de voința sa, este pus în situația de a nu putea vota, fiind constrâns, pe actuala legislație, să se prezinte la secția de votare din localitatea de domiciliu. Altfel, a venit momentul ca afirmația pompoasă din legislația noastră electorală, conform căreia: fiecare cetățean are drept la vot, să fie completată cu enunțul: doar în măsura în care respectivul este prezent, în ziua votului, în localitatea de domiciliu.
Adrian Moraru este unul dintre membri fondatori ai Institutului pentru Politici Publice, un think tank românesc specializat în analize şi propuneri de politici publice în domenii cheie pentru România cum ar fi: transparenţa şi întărirea statului de drept, lupta anticorupţie, dar şi politici de fiscalitate locală, dezvoltare regională şi, nu în ultimul rând, politici de sănătate.
