Acum peste 50 de ani, vizionari precum scriitorul britanic de literatura stiintifico-fantastica Arthur C. Clarke si inginerul de rachete germano-american Wernher von Braun au prezentat o serie de pasi necesari calatoriei omului in spatiul cosmic. Clarke si-a expus ideile in cartea "Explorarea spatiului", aparuta in 1951, iar propunerile lui von Braun au aparut in mai multe articole publicate de revista Collier’s.
Cativa ani mai tarziu – intr-adevar, s-au implinit 50 de ani de atunci – URSS a lansat primul satelit orbital, inaugurand era spatiala. La o jumatate de secol de la acel eveniment putem spune ca multe elemente ale viziunii originale au fost confirmate, altele au esuat, iar surprizele nu au fost putine.
Atunci cand propunerile lor au aparut pentru prima data, Clarke si von Braun s-au lovit de un zid al scepticismului. In viziunea publicului, calatoriile spatiale erau de domeniul stiintifico-fantasticului, o forma de amuzament popular fara sanse reale de concretizare.
Dar Clarke, von Braun si altii au perseverat. Ei au prezis ca vom lansa sateliti, vom trimite oameni in zboruri orbitale, vom asambla o mare statie orbitala in spatiu, vom construi navete spatiale reutilizabile si telescoape spatiale si vom duce oameni pe Luna, Marte si Venus.
Clarke a explicat cum ar putea oamenii sa construiasca satelitii de comunicatie. Von Braun a prezis ca fortele militare vor folosi platforme orbitale pentru a observa miscarile de trupe si a preveni atacurile-surpriza. Toate aceste viziuni au aparut inainte ca primul satelit artificial sa fie lansat.
In 1959, oficiali ai NASA au asimilat majoritatea acestor pasi ca parte a strategiei lor pe termen lung. URSS si SUA s-au angajat intr-o cursa a trimiterii primului om pe luna.
Sprijinul guvernamental pentru realizarea acestor viziuni l-a inspirat pe regizorul britanic Stanley Kubrick sa descrie aceasta evolutie in deja clasicul sau film Odiseea spatiala 2010, lansat in 1968. Clarke a asistat la scrierea scenariului. Filmul prezenta o mare statie spatiala, o naveta spatiala prevazuta cu aripi, o baza lunara si astronauti aflati in drum spre granitele indepartate ale sistemului solar.
Fideli planului, oamenii au trimis in spatiu sateliti stiintifici, de comunicatie, de recunoastere sau "spionaj", au construit statii spatiale si navete reutilizabile. Au trimis roboti pe Luna, pe Marte, pe Venus si pe alte planete. Oamenii au ajuns pe Luna. Din aceste puncte de vedere, viziunea originala a fost respectata.
Dintr-o alta perspectiva insa, eforturile umane de a calatori in spatiu au luat forme diferite de planul initial. Statia Spatiala Internationala nu seamana cu formele circulare in rotatie prezentate de Kubrick, Clarke si von Braun. Primii proiectanti vedeau statia spatiala ca pe un punct de plecare a expeditiilor catre Luna si planete. Roata de 300 de metri a lui Kubrick se rotea de asemenea maniera incat sa produca o gravitatie similara cu cea a Lunii, de care multi dintre fictionalii ocupanti ai statiei erau legati.
Statia spatiala este in realitate un laborator de cercetare microgravitational, lipsit de capacitatea de a lansa misiuni spre Luna sau catre planete. Planurile initiale, aprobate in 1984, cuprindeau capacitati mai mari decat cele din prezent, dar, pe masura ce costurile cresteau, s-a renuntat la multe dintre caracteristicile avansate.
Nici naveta spatiala americana nu si-a atins obiectivele. Von Braun prezicea ca SUA vor fie nevoite sa lanseze 364 de zboruri in mai putin de un an pentru a se pregati in vederea primei misiuni pe Luna. Atunci cand a fost aprobata in 1972, oficialii NASA preconizau ca vor lansa o naveta in fiecare saptamana sau o data la doua saptamani.
Dar naveta s-a dovedit a fi mult mai dificil si mai costisitor de operat decat se anticipase initial. In medie, naveta nu a fost trimisa in misiune de mai mult de patru ori. Ea nu a redus costurile zborului in spatiu si nici nu a facut din misiuni o operatiune mai sigura si de rutina, asa cum estimase NASA. Atunci cand naveta va fi retrasa in 2010, NASA o va inlocui cu un aparat de tip vechi fara aripi.
Spre deosebire de zborurile spatiale umane, care au performat mult sub asteptari, misiunile robotilor in spatiu au reusit sa depaseasca previziunile. Von Braun se gandea la un telescop montat in spatiu, dar credea ca va fi nevoie de vizita unor astronauti care sa schimbe filmul. Planurile timpurii ale unor statii spatiale de recunoastere militara porneau de la ideea ca va fi nevoie de stationarea unor soldati la bordul lor. Clarke lua in calcul ca va fi nevoie de prezenta unor astronauti pentru a deservi satelitii de comunicatie si pentru a le asigura mentenanta. Kubrick sugera la randul sau ca oamenii vor fi cei care – asistati de un computer – vor pilota navele spatiale pentru a explora planete ca Jupiter si Saturn.
Datorita evolutiei remarcabile a roboticii, microelectronicii, comunicatiilor si tehnologiei de captare a imaginilor si datelor, nu a mai fost nevoie de nici unul din aceste eforturi. Senzorii care convertesc undele luminoase in semnale electronice au eliminat nevoia de pelicula la bordul telescoapelor spatiale, iar tehnologia computerelor si circuitelor integrate a permis ca satelitii de comunicatii sa functioneze fara reparatii periodice executate de oameni.
Vehiculele spatiale operate de roboti trimit in prezent informatii despre regiunile indepartate ale sistemului solar si cerceteaza suprafata planetei Marte. Nici o forta militara nu a resimtit pana acum nevoia de a stationa soldati pe diversii sateliti de recunoastere, de comunicatie sau de navigatie. Robotica avanseaza mult mai repede decat tehnologiile necesare zborului uman.
Peste tot in lume oamenii de stiinta, inginerii si antreprenorii lucreaza pentru a realiza si celelalte elemente ale visului spatial. Iata ca acum oamenii incearca dezvoltarea turismului spatial, intoarcerea pe Luna si o expeditie pe Marte.
Robotica se va dezvolta in continuare. Vehiculele operate de roboti vor fi capabile sa sape si sa inoate, iar telescoapele vor scruta universul pentru a gasi planete asemanatoare pamantului in jurul unor stele apropiate. Daca trecutul poate fi dat ca exemplu, putem sa ne asteptam ca multe din povestile care par astazi sa provina din literatura stiintifico-fantastica sa devina maine realitate.
Howard E. McCurdy preda la American University din Washington, D.C. si a scris sase carti despre istoria explorarii spatiului. Ultima sa carte, "Robots in Space" (Roboti in spatiu), al carei coautor este Roger D. Launius, va fi publicata in decembrie.
Copyright: Project Syndicate, 2007.
www.project-syndicate.org
