Un articol dedicat persecuţiilor suferite de populaţia germană a României după al doilea război mondial, publicat în România Liberă de veteranul într-ale ziaristicii Virgil Lazăr, a stârnit pe forumul revistei un val de comentarii, rememorări, judecăţi istorice şi ajustări în materie de cunoaştere a subiectului. Act de reparaţie istorică, oricât de puţin spaţiu ar presupune un articol dintr-un cotidian, textul lui Virgil Lazăr are, fără îndoială, nu doar meritul de a redeschide un dosar tabuizat, delicat, ci şi pe acela de a fi stârnit reacţiile cititorilor, oricât de aspre ar fi ele. În ansamblul lor, articolul şi răspunsurile la el îmi par a fi un semn de conştiinţă civică ce semnalează şi disponibilitate, dar şi capacitatea de a asuma responsabil discutarea critică a trecutului nostru comun, fără de care o reconstrucţie menită să conducă la o altfel de Românie decât cea a totalitarismelor secolului al XX-lea nu este nici posibilă, nici credibilă.
O dezbatere de acest fel nu poate totuşi lăsa pe dinafară istoricii, chemaţi – prin vocaţie şi formaţia profesională – să pună punctul pe „i” acolo unde alţii ezită să o facă, dar şi să asigure un relativ echilibru al punctelor de vedere, să cumpănească şi să modereze judecăţile excesive, inflamate şi lip¬site de măsură. Iată de ce îmi permit şi eu să intervin în discuţia deschisă, observând că măcar unul dintre comentatori încearcă, nu neapărat întemeiat, un verdict la adresa României secolului trecut.
După cel care semnează Radu Toma – nu se poate şti dacă este numele real sau pseudonimul cititorului respectiv – „România a intrat în război alături de nemţi, a deportat apoi evrei şi ţigani în lagăre de exterminare, a vândut contra cost evrei ca să nu fie deportaţi, a conspirat cu aliaţii când a simţit că pierde războiul, s-a aliat cu ruşii, a alungat cu marşul foamei evreii rămaşi în viaţă, a deportat populaţia germană, a lăsat chiar în 1956 tancurile ruseşti să treacă peste România ca să înăbuşe revoluţia maghiară din Budapesta. (…) /Şi totuşi, nu există – n. O.P./ … nici un sentiment de vinovăţie faţă de cele peste 52 de milioane de vieţi omeneşti, cât a costat ultimul război mondial, în care România a jucat rol de agresor, şi nicidecum de victimă. De la intrarea sa în război, s-a făcut de un milion de ori vinovată de trădare, prădare, crimă, nedreptate, ca apoi să devină de bună voie cea mai aspră dictatură comunistă. Pentru întunericul şi mizeria închisorii comuniste n-au fost ruşii, nici Churchill vinovaţi, ci doar românii singuri. Nimeni nu i-a forţat să pârască, să lucreze cu Securitatea, ci ei singuri au ales să-şi urmărească vecinul, să-l toarne la poliţie, chiar şi când unii nu doreau altceva decât să adune pentru iarnă câţiva morcovi sau ceapă, rămase în urma tractorului pe câmp. Până şi munca de-a acumula ceva mai mult era în ochii denunţianţilor (sic!) o crimă ce trebuia pedepsită” (Radu Toma).
Verdictul cade aspru pe obrazul ţării în care trăim, şi el este în parte meritat. A existat Shoah şi în România, au fost deportaţi şi romii, au avut loc confiscări de averi, deportări ale germanilor, abuzuri peste abuzuri. Aş sublinia însă, în acest sens, faptul că nu România a făcut toate aceste lucruri, ci regimurile politice de dictatură care au brăzdat fizionomia ţării în mod iremediabil, fără a implica totuşi o vinovăţie generalizată. Sistemul politic al unei dictaturi nu trebuie confundat nici cu o întreagă naţiune, nici cu totalitatea cetăţenilor din interiorul unui stat. Multe lucruri menţionate – nu toate – în comentariu au avut loc, într-un mod regretabil, ca urmare a opţiunilor ideologice şi a deciziilor politice radicale, în contradicţie cu omenia şi chiar cu creştinismul înţeles ca lege a iubirii de oameni şi socotit religie majoritară în ţara noastră. Dar nu toată lumea le-a aprobat, nu toată lumea a participat la ele şi nu toată lumea a beneficiat de consecinţele lor. Dincolo de personalităţile care s-au opus activ, în limitele posibilităţilor proprii şi ale contextului specific, deportărilor, facilitării expatrierilor – contra unor costuri încasate de oamenii din sistem, nu de populaţie – sau confiscărilor de proprietăţi (nu în beneficiul primului venit, ci al unor oameni promovaţi de sistem), a existat o lume românească anonimă, dar majoritară, care nu a încuviinţat asemenea acţiuni şi proceduri şi s-a ţinut deoparte.
Nu poţi acuza România că ar fi fost un stat agresor decât dacă uiţi că ea a fost obiectul reîmpărţirilor teritoriale dinaintea implicării ei directe în aventura militară hitleristă, prin pierderea Cadrilaterului, a Basarabiei şi Bucovinei de Nord şi, respectiv, a nord-vestului Transilvaniei. Angajarea ei în războiul antisovietic a fost consecinţa, nu premisa faptelor care au urmat. Modificările de situare a unei ţări mici din sud-vestul şi centrul Europei nu le poţi socoti drept trădare decât dacă, înainte de asta, califici la fel şi schimbarea de dispoziţie a Germaniei şi URSS faţă de prietenia afirmată la încheierea Pactului Ribbentrop-Molotov, şi abandonarea ţărilor din centrul şi sud-estul Europei de către Anglia şi Franţa în preajma izbucnirii celui de-al doilea război mondial. Nu poţi socoti convertire „de bună voie” la comunism schimbarea politică determinată de avansul tancurilor sovietice pe străzile Capitalei, luând în prizonierat (şi după întoarcerea armelor) unităţi ale oştirii române şi procedând cu noul său aliat ca şi cu un adversar învins.
Asemenea precizări nu sunt doar de circumstanţă într-un moment ca acesta, în care decidenţii politici din vremuri de democraţie demonstrează că poţi merge fără probleme contra voinţei populare, prin ordonanţe de urgenţă sau asumate „pe propria răspundere”, şi că meritele celor care slujesc sub arme o ţară pot fi bagatelizate prin decizii expediate.
Dincolo de împrejurările actuale însă, regimurile politice româneşti din trecut au greşit grav împotriva umanităţii şi faţă de aspiraţiile legitime ale tuturor locuitorilor ţării la o viaţă mai bună; de acest lucru însă nu cred că pot fi acuzaţi nici toţi românii, nici România însăşi.
