Febra constitutionalista care a cuprins recent Romania are o anume vechime la noi. Ea nu caracterizeaza doar grupuri de politicieni sau grupuscule de intelectuali, ci pare o trasatura a intregii noastre societati, si inca nu de azi, de ieri. Oricine poate testa acest lucru apeland la un motor de cautare internet pentru a constata ca frumoasa coada de paun etalata de patria noastra contine un intreg florilegiu de pene constitutionale. Intr-adevar, de cand generalul rus Pavel Kiseleff a croit pentru cele doua principate de la Dunare si Carpati Regulamentele Organice – netrecute in capul listei pe situri, pesemne fiindca initiatorul lor pacatuia prin originea lui etnica – si pana astazi, ai nostri s-au intrecut in schimbarea legii fundamentale a statului. Avem astfel, pana in prezent, 11 versiuni (daca suntem de acord sa socotim aici si contributia lui Kiseleff, si Statutul Dezvoltator al lui Cuza Voda, acceptand ca si perierea din 2003 a variantei din 1991 poate trece ca opera nou-nouta). Pentru intervalul 1831-2003, 11 constitutii exprima o remarcabila dorinta de innoire a cadrelor politice de viata romanesti; in medie, ea loveste cam o data la 15 ani, aprinzand noi sperante ca lucrurile vor merge de asta data mai bine.
Sau… nu este vorba despre asta? Nu asa ceva se urmareste? Intr-adevar, n-ai putea spune ca, de fiecare data cand s-a antamat o noua constitutie, s-a dorit mai binele tuturor. Ca sa o faci, trebuie sa fii mai mult decat de buna credinta, iar termenul potrivit pentru o astfel de stare este… naivitate. Constitutiile vremilor totalitare (1938, 1948, 1952, 1965), puse ba in slujba monarhului autoritarist (1938), ba in cea a "detasamentului de frunte al clasei muncitoare" (celelalte), nu s-au preocupat de asa ceva. Acelea – sau aceea – de dupa rasturnarea lui Ceausescu sunt dupa chipul si asemanarea domnului Iorgovan: cu privirea atintita inainte, insa cu cararea intr-o parte (sa fie chiar stanga?). Opozitia din deceniul trecut s-a agatat, la randu-i, la inceputurile noii epoci, ca de o franghie salvatoare de proiectul resuscitarii variantei 1923. Cu un drum, ne-am fi pomenit, printre altele, din nou regat, chiar daca femeile ar fi avut drepturi politice mai modeste decat jumatatea masculina a tarii… Alta dandana, fiindca, in loc sa batem pasul pe loc, ne-am fi intors de-a dreptul in trecut.
Adevarul e ca istoria constitutionala a tarii se poate citi si in cheia realismului amar. Macar stim cum sta treaba: Kiseleff pregatea terenul pentru instalarea definitiva a rusilor in principate (1831). Cuza se debarasa de parlamentarii incomozi, instalandu-si regimul de guvernare personala (1864), cum facea peste decenii si Carol al II-lea (1938). Carol I si primul Bratianu le pregateau principatelor reunite un destin de Belgie orientala, copiind din orgoliu si ambitie constitutia belgienilor (1866). Tot monarhia si liberalii intareau si largeau drepturile populatiei in 1923, oferindu-le promisiuni atractive noilor cetateni romani, proveniti din provinciile de curand alipite. Prima constitutie stalinista (1948) nu infeuda suficient Romania noilor vederi si naravuri ale autocratului de la Kremlin, asa ca a fost nevoie de alta de acelasi fel, dar mai aspra (1958). Moartea dictatorului moscovit si, pe urma, a copiei lui autohtone, Gheorghiu-Dej, a necesitat o noua rasturnare constitutionala. Longevitatea celei ceausiste (din 1965) se datoreaza domniei intinse a acestuia si modificarile aduse ulterior textului initial au insemnat ingrosarea legitimanta a trasaturilor dictatoriale. In fine, in 1991 constitutionalistii frontului (FSN, va amintiti?) ii dadeau primului Iliescu ceea ce al doilea Iliescu primea in 2003: formula cea mai avantajoasa in contextul dat.
Obiceiurile nu se schimba cu una, cu doua. Americanii s-au invatat cu un text de peste doua veacuri si, desi il tot amendeaza, par decisi sa il respecte in continuare. La romani, schimbarea domnului e bucuria nebunului; dar si inlocuirea constitutiei, vezi bine. Intotdeauna gasesti cativa experti gata sa puna pe hartie o insailare constitutionala pentru uzul omului in voga. In timp ce la Bucuresti lumea abia se pregateste de aceasta, la facultatea unde lucrez, cativa colegi mai tineri au si dat publicitatii proiectul unei noi constitutii care ne va aduce fericirea. Presupun ca si alti politologi, experti in drept, literati si filosofi se aliniaza deja la start, dovedind cat sunt romanii de inamorati de trasarea cadrelor legale ale vietii noastre de obste. Nu pricep de ce nu avem inca o olimpiada nationala de fauritori de constitutii pentru elevii de liceu, ca toate celelalte olimpiade.
Din nefericire, nimeni nu pare interesat de interiorizarea si aplicarea cu seriozitate a constitutiei, oricare ar fi aceasta.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babes Bolyai din Cluj-Napoca
