A trăi bine pare să fie scopul oricărui om rezonabil. Problema este că nu toată lumea pricepe acelaşi lucru prin traiul bun. Pentru unii binele este exlusiv material, testabil cu simţurile. Bunăstarea înţeleasă ca înlesnire a traiului – să ai sau să obţii, adică, cele necesare existenţei cotidiene, fără griji – nu este însă de natură să îi mulţumească pe aceia care dispun de ea. Asigurarea condiţiilor optiume de funcţionare a corpului nu ajunge pentru nimeni, până la urmă. Ar mai fi nevoie de ceva.
Aici însă lucrurile se complică. Dacă binele este înţeles ca împlinire morală, intelectuală sau sufletească de natură personală, nu este în regulă. Pare foarte dificil de atins oricare dintre aceste ţinte imateriale şi, în plus, chiar de le-am atinge pe toate, simultan, tot ar fi greu să ne bucurăm de fericire, câtă vreme în jurul nostru ar fi plin de oameni nefericiţi. Cum s-ar zice, binele imaterial al fiecăruia dintre noi este condiţionat, în oricât de mică măsură, de starea celorlalţi.
S-ar putea însă ca prin bine să trebuiască să înţelegem fiecare altceva. În spirit justiţiar, binele trebuie interpretat ca dreptate. În termenii cunoaşterii şi ai filosofiei, binele este însuşi adevărul. Din perspectivă creştină, binele înseamnă iubire. Cu alte cuvinte, reflexele multifaţetate ale noţiunii – totuşi, abstracte – de bine obligă la interpretări permanente şi evidenţiază relaţionări care nu pot fi trecute cu vederea.
Îşi pun românii, astăzi, în faţa bilanţului marcat de finalul unei guvernări şi de sfârşitul unui anume an din istoria vieţii fiecăruia dintre noi, astfel de probleme? Dacă da, ei trebuie felicitaţi pentru discreţia de care dau dovadă şi, totodată, de capacitatea de disimulare a preocupării lor. În marşul politic, social şi chiar cultural al zilei nimeni nu pare să dea atenţie corelaţiei obligatorii între binele material şi cel subliminal, invizibil, dar mereu prezent în orizontul de aşteptare colectiv. Şi nu rezultă de nicăieri că în mintea lor corelaţia bine – adevăr – dreptate – iubire ar tinde să subîntindă gesturi, acte, ritualuri, spontaneităţi, convingeri ori declaraţii, adică principalele manifestări cotidiene ale fiecăruia dintre noi.
Dimpotrivă, inadecvarea răsare pretutindeni, cu destulă violenţă. Aşa se face că, la aniversarea unui număr de ani de la desăvârşirea unităţii naţionale – proiect al unei speranţe urmărite tenace, al unor împrejurări favorabile, dar şi al unor acţiuni bine meditate, convergente -, lipsa unui proiect coerent şi a unei table de valori valabile, în marş, marchează nu numai nivelul politic al evoluţiilor româneşti, ci şi pe acela al întregii societăţi, cu tot ce înseamnă asta.
Frapant este, de pildă, faptul că rugăciunile din tot mai multele biserici şi mănăstiri de la noi se consumă formal – pentru că fără consecinţe în comportamentul dinafara incintelor sacre -, iar relaţia cu Dumnezeu se limitează la donaţii financiare şi ridicări de noi edificii religioase, nu în manifestarea concretă şi semnificativă a iubirii de aproape ca de noi înşine. Dimpotrivă, mâniua, ura, defăimarea celuilalt, care fac rating în show-urile mediatice, contrazic maximal fervoarea pretinsă în mod ipocrit.
Iubirea de dreptate şi lupta pentru adevăr sunt departe de a constitui o dominantă a mobilurilor care îi mână în acţiune pe românii prinşi nu doar în încleştarea pentru existenţă în timpul crizei (minimala bunăstare materiale absoarbe multe dintre energiile care ar putea fi canalizate altfel), ci şi în urmărirea unor scopuri secundare. Căci campania electorală, de pildă, s-ar cuveni să fie o confruntare principială pentru susţinerea unor valori, şi nu tentativa de defăimare a adversarului, de jignire şi de umilire a celuilalt în moduri cât mai plastice şi deci mai de impact. Ultimele zile au adus o nouă escaladare în domeniu, pe ecranele televizoarelor apărând mari personaje ale statului cu exprimări esopice la adresa inamicului politic. S-a recăzut astfel în fabula cantemiriană, pomenindu-se pisici şi lei, broaşte şi porci, câte şi mai câte.
Nimeni nu mai pare interesat într-un mod concret, măsurabil, de relaţia dintre proiectul unei fericiri personale şi cel al fericirii colective. În timp ce economiştii români vorbesc numai de macroeconomie, absolutizând parcă importanţa ei în crearea condiţiilor de prosperitate naţională, nimeni nu pare interesat de nevoile – tot mai greu de alimentat – ale insului, ale persoanei. Cum poţi convinge atunci cetăţeanul că statului îi pasă de el şi că ar fi oportun să renunţe la egoismul propriu, punându-şi gândirea şi acţiunea în slujba interesului comun, dacă marii experţi sunt incapabili să coboare dinspre planul general către particularul fiecărei vieţi, măcar la nivelul discursului?
În condiţii mentale şi comportamentale precum cele evocate mai sus cum se poate susţine cu temei existenţa concretă, cu efecte benefice, a unei naţiuni române solidare, care merge în aceeaşi direcţie? Există o politică românească interesată de cetăţeanul alegător? Există o economie românească ce face din obiectul ei de activitate crearea şi întreţnerea unui climat economic favorabil tuturor românilor? Există inşi din această ţară care, renunţând la falsele reprezentări de sine şi la ipocrizia îndelung învăţată şi exersată, pot transfera, dincolo de orice formalism religios, convingerile proprii în practici ale iubirii de celălalt? Dacă da, n-ar fi rău ca toate acestea să devină, cât mai degrabă, observabile. Altminteri, orice s-ar crede, politica şi economia noastră nu vor face decât să ne… caracterizeze, aşa cum suntem cu adevărat.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş Bolyai din Cluj
