Crin Antonescu şi Victor Ponta sunt mandataţi de oligarhia românească să împiedice ca soarta acesteia să fie periclitată de mersul corect al justiţiei.
Când raportul MCV a vorbit despre campanii mediatice „de intimidare şi hărţuire“ împotriva unor instituţii şi persoane asociate sistemului judiciar, ca şi despre „ameninţări cu caracter personal împotriva unor judecători şi a familiilor acestora“, orice om cu bun-simţ, mintea trează şi la curent cu actualitatea nu putea înţelege decât un singur lucru: că vizat e trustul Intact şi în particular Antena 3. Iar în substratul acelor campanii absolut dezgustătoare şi comparabile doar cu ale României Mari din anii ei de glorie, dar încă mai nocive din pricina penetraţiei televiziunii, nu e decât teama de puşcărie a patronului Dan Voiculescu, dovedită cel mai clar şi prin încercarea sa disperată de a fenta justiţia, ba demisionând din parlament, ba intrând la loc, numai pentru a demisiona din nou. Nimeni n-ar trebui să aibă vreo îndoială aici sau să se piardă în hermeneutici rafinate. Numai că bunul simţ s-a făcut rar la noi în anumite cercuri politice şi de media: unii au protestat că nu se dau explicit nume; alţii au cerut de la Comisie felurite explicaţii, ca, de pildă, care sunt sursele de informare şi cine a făcut reclamaţii (nu de alta, dar ca să ştim şi noi cine sunt trădătorii!); alţii s-au lamentat că şi jurnaliştii cinstiţi se vor simţi lezaţi (sărăcuţii!); alţii că libertatea presei e în pericol; alţii că de ce Comisia e partizană şi ţine cu „băsiştii“, alţii că, vai, e „dezinformată“. Bineînţeles că avem şi categoria celor care ne învaţă, filosofic, că binele şi răul nu sunt apanajul exclusiv al niciunei părţi şi că trebuie să judecăm nuanţat.
Printre toate aceste reacţii, cea mai caracteristică pentru acest stil „nesimţit“ a fost a premierului – aliatul politic al patronului trustului Intact. Victor Ponta a trimis o scrisoare acuzatoare… Evenimentului Zilei, spunând în esenţă: de te fabula narratur. Bineînţeles că n-a încercat nici măcar să dea iluzia echidistanţei, trimiţând o scrisoare similară şi Antenei 3. Dacă cineva şi-a închipuit că, profitând de susţinerea Comisiei Europene, Ponta va încerca să se distanţeze de Voiculescu şi chiar de Antonescu, că îi va pune pe aceştia în gardă că au mers prea departe s-a înşelat. Dimpotrivă, cu două zile înainte de plecarea la Bruxelles pentru convorbiri cu responsabilii europeni, printre care şi Barroso, Ponta a declarat că nu-l va demite pe Relu Fenechiu (acţiune sugerată de Raport), deşi acesta a fost trimis în judecată pentru corupţie. Aşadar, cred că îşi fac iluzii cei care încearcă să stabilească distincţii subtile între Ponta şi Antonescu sub raportul intenţiilor autentice: ambii sunt deopotrivă mandataţi de oligarhia românească să împiedice ca soarta acesteia să fie periclitată de mersul corect al justiţiei. Mijloacele tactice pot diferi uneori, dar în esenţă cei doi sunt de acord şi îşi îndeplinesc conştiincios misiunile strategice ce le revin. Iată de ce „războiul rece“ cu UE continuă şi este inevitabil să continue.
Dar orice război, fie şi rece, are nevoie de o ideologie justificatoare. Nu poţi spune de-a dreptul: ne pute UE fiindcă vrea ca aceia dintre noi care au furat să intre la închisoare! Trebuie să fii ceva mai subtil şi să invoci „naţiunea în pericol de colonizare“, „mizeria capitalismului“ ori, chiar de-a dreptul, nu ştiu ce „complot“ împotriva României susţinut de bani misterioşi din străinătate şi de „trădătorii dinăuntru“. Se aud, destul de des, astfel de afirmaţii, reluate aluziv şi de unii oficiali; pluteşte un aer îmbâcsit, toxic, conspiraţionist şi antioccidental, inspirat de naţional-comunismul rezidual al perioadei „patrulaterului roşu“. La asta mai picură, din când în când, într-o anumită presă culturală, şi unii stropi de stângism. Ideea nu-i rea: dacă vom denunţa mizeriile democraţiilor şi ale capitalismului actual (întotdeauna se găsesc destule), prinde cheag mai mult „revolta noastră“ legitimă şi susţinută de poporul celor „7,4 milioane“.