Sunt multe ciudăţenii în construcţia şi activitatea Uniunii Naţionale pentru Progresul României. Cea mai şocantă este aceea că, deşi nu l-a votat nimeni, acest partid hotărăşte soarta ţării în Parlament şi Guvern. Mai sunt şi altele.
Naşterea partidului e, fără îndoială, opera actualului preşedinte, dacă e să ne amintim că în 2009, când nu avea nici nume, nici existenţă juridică, era invitat la Cotroceni, la negocierile pentru formarea guvernului, ca parte egală partidelor parlamentare, probabil în urma reevaluării lui Gabriel Oprea, catalogat anterior (în 2004) drept „şeful mafiei lui Năstase”. Materialul din care-i alcătuit este extrem de neomogen, având în compunere foşti liberali, foşti social-democraţi, ba chiar şi un fost democrat (primarul Craiovei, Antonie Solomon); nu am identificat nici un membru marcant care să nu fi făcut parte din alt partid. Numitorul lor comun: nemulţumirea faţă de partidele care-i promovaseră în Parlament – liberalii, că partidul s-a aliat cu stânga, social-democraţii, că a luat-o prea la dreapta (şi, poate, oarece atracţie către putere).
Ideologia e declarat de stânga (stânga progresistă), deşi face casă bună în coaliţia de guvernare cu două partide ce se declară de dreapta. Printre realizările partidului se numără menţinerea pensiei minime garantate la 350 de lei, reducerea cu numai 15% a indemnizaţiei pentru creşterea copilului, păstrarea alocaţiei pentru copii nemodificată, menţinerea prestaţiilor sociale pentru persoanele cu handicap. Cu alte cuvinte, a împiedicat Guvernul să fie prea rău. Progresul, nu-i aşa?, înseamnă uneori „să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica”.
Deşi realizările şi promisiunile partidului sunt atât de generoase, baza electorală rămâne la nivelul piciorului broaştei. Cu excepţia sondajelor IRSS (5% în aprilie, 8% în iulie), nu a fost niciodată cotat cu mai mult de 2%. Asta, în pofida existenţei în portofoliu a unor primari (actuali sau potenţiali) cu priză la public din municipii reşedinţă de judeţ: Onţanu şi Piedone la Bucureşti, Solomon la Craiova, Ciuhodaru la Iaşi, Mircia Muntean la Deva. Cum au ajuns aceştia pe listele partidului? Cei mai mulţi au acumulat frustrări în partidele de provenienţă (Piedone, Ciuhodaru, Solomon), alţii au mai primit câte o stea pe epolet (Onţanu, Muntean). Cu alte cuvinte, partidul are din belşug generali, colonei şi alte grade superioare, dar îi cam lipseşte trupa.
Lista primarilor UNPR este mult mai lungă, incluzând zeci de aleşi ai unor orăşele şi comune de pe tot cuprinsul patriei, cei mai mulţi proveniţi din rândurile PSD şi PNL. Dacă în 2009 rolul partidului a fost de a atrage parlamentari din zona opoziţiei, în perspectiva (mai mult sau mai puţin) apropiatelor con-frun-tări electorale pare să-şi fi asumat sarcina racolării aleşilor locali. La viitoarele alegeri locale există şanse serioase ca influenţa – bazată pe charismă sau atuuri administrative – acestor personaje să joace un rol decisiv în infirmarea sondajelor de acum. Au mai fost cazuri în care partide fără performanţe în alegerile parlamentare au obţinut rezultate notabile la „locale” (ApR în 2000, Partidul Umanist în 2004). Cu argumentul unui scor electoral notabil, partidul ar putea ulterior să negocieze o alianţă electorală profitabilă la alegerile parlamentare.
Problema e ce se întâmplă dacă se comasează alegerile, plan susţinut necondiţionat de UNPR? E greu de spus cum va funcţiona mecanismul de decizie în condiţiile simultaneităţii celor două tipuri de alegeri, căci nu avem precedente nici în România, nici în alte ţări. E ştiut că la alegerile locale un primar apreciat de comunitate „trage” după sine listele de consilieri locali şi judeţeni. Cu alte cuvinte, pentru alegătorii care nu au opţiuni partinice clare (sunt foarte mulţi), probabilitatea de a ştampila pe toate buletinele de vot pe sigla ce se regăseşte în dreptul numelui primarului preferat este foarte mare. Nu este exclus ca această logică să se extindă şi în cazul buletinelor pe care scrie „CD” sau „Senat”. Eventualitate în care partidul generalilor nu ar mai avea nevoie de alianţe preelectorale. 
Mircea Kivu este sociolog
