Unirea cu Moldova între vorbărie dăunătoare şi scenariul european

Pe 27 martie a fost aniversarea unirii Basara­biei cu România. Evenimentul nu a fost foar­te pregnant marcat în presă, dar cele câteva intervenţii s-au înscris exclusiv în registrul „de ce trebuie să ne unim cu Moldova?” – de la extrema reprezentată de PRM la figuri ono­rabile ca Neagu Djuvara. Venerabilul istoric s-a adresat studenţilor basarabeni de la Universitatea Dunărea de Jos şi le‑a spus (citat de Adevărul): „Găsesc existenţa unei republici separate de România, între Prut şi Nistru, drept o monstruozitate, un lucru nefiresc”. Cred că domnul Djuvara exprimă o logică profund greşită: Republica Moldova nu este o monstruozitate, este o realitate.

Mi se pare că suntem prinşi într-o ipocrită spirală a tăcerii când vine vorba de Moldova. Spirala funcţionează cam aşa: spui că vrei unire cu Moldova sau taci. Poziţia oficială a statului român şi a partidelor parlamentare este că România sprijină integra­rea europeană a Moldovei şi a renunţat la ideea unirii. Dar dăm impresia că asta e doar poziţia oficială, diplomatică, de fapt, moda în spaţiul public e să servim lacrimogene apeluri la unire. Este o greşeală: scenariul integrării europene este cea mai bună soluţie şi pentru Moldova, dar şi pentru România, o soluţie mai bună decât o unire care e şi improbabilă, dar ar fi şi dăunătoare ambelor state.

Nu este o poziţie pe care o exprim confortabil în România, tocmai pentru că spirala tăcerii ac­ţio­nează invers. Prelungind acest dublu limbaj, nu facem decât să pierdem pe toate planurile: îi slăbim pe proromânii de la Chişinău (vezi atacurile la care trebuie să facă faţă preşedintele interimar Ghimpu), dăm apă la moară inutil celor care joacă la două capete (vezi cazul lui Marian Lupu) şi ne slăbim propria poziţie ca ţară la Bruxelles, unde oamenii ne privesc cu suspiciune chiar şi când vrem în mod
onest să punem Moldova pe agendă. Există o diferenţă masivă între ce se vorbeşte la Chişinău, la Bucureşti şi la Bruxelles în legătură cu acest subiect. Am fost săptămâna trecută la Bruxelles pentru a documenta un viitor raport despre Acordul de Asociere Moldova-UE, pe care îl vom prezenta în Parlamentul European la începutul lunii mai. În chiar săptămâna cu aniversarea unirii, premierul Vlad Filat a trăit un moment important al carierei sale – o conferinţă a donatorilor a dat undă verde programului de reforme al guvernului moldo­vean, care va fi susţinut cu bani şi expertiză. Când zic donator mă refer la UE, Banca Mondială, FMI, America, Japonia, dar şi România (pentru prima dată devenită do­nator major în Moldova prin cele 100 milioane euro promise de preşedintele Băsescu). Semnalele politice au fost clare şi încurajatoare: Moldova începe să fie pe agen­da UE, acum depinde doar de ea. A vorbi despre unire la Bucureşti nu face decât să ne încurce.

Un europarlamentar socialist spaniol mi-a spus în timpul interviurilor pe care le-am făcut acolo că ştie că cei care doresc unirea cu Moldova sunt o minoritate în România (sunt?), dar că această minoritate îi face pe ei să fie sceptici atunci când România vorbeşte pe acest subiect. Un alt europarlamentar, liberal britanic, mi-a spus că argumentul forte în Parlamentul European împotriva lui Varujan Vosganian atunci când a fost propus pentru comisariat au fost scrieri ale sale vechi în care vorbea despre unire. Nici nu îmi amintesc ca noi să fi vorbit despre Basarabia când cu scandalul Vosganian, dar asta era impresia omului şi e grăitoare pentru starea de spirit.

La Chişinău, la fel, unirea este pe agendă doar pentru o minoritate restrânsă. O mulţime de tineri profesionişti care au intrat acum la guvernare, care altfel se consideră români, se concentrează pe reforme şi pe obiectivul realist al integrării europene. Numai  la Bucureşti mi se întâmplă să fiu întrebat ingenuu de un moderator de talk-show: „Când ne unim cu Basarabia?”, de parcă problema era de timp, nu de oportunitate.

Înţeleg toate sensibilităţile pe subiect. M-am ataşat eu însumi de Moldova şi am tot scris despre asta. Lucrez într-un proiect împreună cu o organizaţie de la Chişinău, prin care încercăm să ţinem Moldova pe agendă la Bruxelles, printr-o serie de rapoarte. Integrarea europeană este un subiect care uneşte societatea din Moldova: sunt de acord cu ea şi proromânii, şi moldoveniştii şi chiar şi mare parte din rusofoni. Dimpotrivă, unirea cu România este un su­biect care divide societatea: numai o minoritate îl susţine, ceilalţi cad pradă scenariilor paranoice când vine vorba despre Bucureşti. Scenariul germano-austriac e cel mai bun acum, pentru toată lumea, inclusiv pentru România: două ţări surori, cu aceeaşi limbă, unite în UE, cu graniţă Schengen şi monedă comună. Proromânii ar fi aproape de România, moldoveniştii ar avea propria entitate în continuare, iar rusofonii ar culege beneficii­le cetăţeniei europene. Acesta este scenariul ideal, pe când simpla unire cu România ar aduce în noul stat tensiuni imense cărora nu le-am face faţă – nu doar că minoritatea rusofonă ne-ar crea probleme grave când mai avem încă tensiuni cu maghiarii, dar nici elita moldo-română de la Chişinău, obişnuită să aibă propriul stat, nu s-ar integra uşor într-un stat centralizat condus de la Bucureşti.

Dar integrarea europeană a Moldovei nu e nici aproape, nici uşoară. Avem acum o fereastră de oportunitate, dar e fragilă aşa cum este şi coaliţia de guvernare de la Chişinău. Doar ani întregi de reforme şi stabilitate acolo vor convinge UE că Moldova merită aderarea. De aceea vorbăria despre unire nu face decât să dăuneze acestui scop realist. De aceea nu trebuie să lăsăm spirala tăcerii să domine în discursul public din România. Vreau să mă întâlnesc cu europarlamentari europeni şi să-i conving că Moldova merită să i se ridice vizele, că Moldova trebuie tratată ca un caz aparte în Parteneriatul Estic (iar cu noul guvern de la Kiev desprinderea de Ucraina e realistă), să-i conving că UE poate face din integrarea Moldovei un exemplu de deschidere pentru spaţiul estic şi de bună vecinătate cu Rusia. Dar când ei încep discuţia zicând „voi, românii, sigur nu vreţi să înghiţiţi Moldova?”, atunci simt că pedalez în gol şi că mă blochez într-o discuţie fără orizont.  

La Chişinău, la fel, unirea este pe agendă doar pentru o minoritate restrânsă.