S-ar părea că în ţara noastră politicienii, desprinşi de agenda realităţii, sunt în plin menuet. După faza pe perechi, după dănţuitul în tandem, ritmul s-a accelerat oarecum şi s-a trecut la schimbul de partenere şi de parteneri. În filmele artistice inspirate de mătăsurile şi făcliile lumii galante a secolului al XVII-lea, astfel de secvenţe muzicale transmit o vibraţie autentică înspre privitor. Ajută la aceasta marii muzicieni ai acelui veac, de la Vivaldi şi Bach la Haendel şi Zelenka.
Pe noi, aici şi astăzi, însă, comparaţia de faţă ne poate ajuta cel mult să sesizăm, şi mai bine, precaritatea execuţiei în materie de dansuri clasice a clasei noastre politice. Usedismul nu este o invenţie înnoitoare. Un soi de usedism preconiza, la vremea lui, şi Silviu Brucan, care pe la începutul lui 1990 chema în jurul Frontului Salvării Naţionale toate partidele dornice de activitate politică vizibilă. Sigur, Brucan îşi amintea foarte bine din anii ’40 politica de satelizare şi inventare a diverse formaţiuni de către Partidul Comunist Român, a cărui victorie s-a datorat, informal, tovărăşiei cu sovieticii, iar formal confecţionării de blocuri de partide, încuscririi cu „tovarăşi de drum“ etc. Însăşi USL a fost o întruchipare a acestei politici, iar plecarea Crinului din uniune pare similară abandonării înfrăţirilor de acelaşi tip – cu Gh. Tătărăscu, cu alţii mai puţin notabili – a comuniştilor de acum mai mult de jumătate de secol.
Diferenţa constă în aceea că, la plecare, pe Crin nu l-a arestat nimeni, ceea ce indică în mod îmbucurător că formula păstrată şi-a pierdut caracterul de maximă corozivitate care o plasa, odinioară, în apanajul metodelor dictatoriale de guvernare şi de înstăpânire treptată asupra întregii societăţi.
În schimb, nu e nicio îndoială că preşedintele partidului voiculescian, împins în faţă ca pion strategic cu prilejul proiectului de îmbunătăţire a compoziţiei guvernamentale prin aducerea liberalului Iohannis, iar acum, după replierea strategică a PNL, gonflat la rangul de partener la paritate al PSD aminteşte de anii 1990 timpurii, când Vadim Tudor şi Partidul „România Mare“ au avut de împlinit un rol similar în unele guverne iliescane, spre a păstra iluzia unei guvernări de coaliţie din care însă liberalii şi ţărăniştii au fost cât se poate de excluşi.
Cum se vede, este vorba despre o metodă şi verificată, şi legitimată istoric. Ea are meritul că, de fiecare dată când este folosită, asigură cel puţin stagnarea, dacă nu cumva reculul spre forme de dominaţie politică insidioasă, cu consecinţe rele pentru ţară. Frumoasa zicere „La vremuri noi, tot noi!“ se completează acum cu urmarea „…şi numai noi!“, pe cât posibil.
Anii ’90, cu frumoasele lor mineriade şi cu bălăceala în ape tulburi, au trecut însă şi, oricât de asemănătoare vremuri am dori să construim astăzi, conjunctura nu mai este aceeaşi. Sunt câteva elemente importante care fac de nereconstituit întocmai frumoasele şi îmbătătoarele succese ale liniei secundare a PCR ajunse pe atunci la putere şi priponită, parcă definitiv, acolo. De astă dată, între Preşedinţie şi Executiv concordia este de mult spulberată. România nu e, nici ea, autarhică şi plutind în voie pe urmele crucişătorului sovietic, precum atunci, ci iat-o ancorată în rada portului UE cu toate odgoanele. Şi ruşii par să aibă, momentan, alte priorităţi, mai apăsătoare şi mai creatoare de migrene. În plus, alianţa strategică cu SUA, ca şi îmbrăţişarea – dificilă destul! – cu Bruxelles-ul nu mai lasă destul aer în pieptul României actuale pentru discursuri pline de ură la adresa minoritarilor, eternii vinovaţi pentru tot şi pentru toate cele ce ni se întâmplă. Rezultatul este că, luând, în fine, notă de înfometaţii de la UDMR şi auzind, dintr-o dată, miraculos de nerăbdările acestora, Victoraş Ponta întrezăreşte, ca printr-o străluminare, o construcţie a stângii care, în locul liberalismului românesc poate înşuruba liberalismul unguresc (sau ce va fi fiind udemerismul, căci în interiorul jocului acestuia se pot petrece dramatice schimbări de accent şi de direcţie, chiar şi la nivelul statutului – ba uniune şi ONG, ba partid politic, nu? – şi frumoase alianţe şi mezalianţe). Renunţând, aşadar, experimental la culpabilizarea ungurilor şi mulţumindu-se, pentru o clipă, cu diabolizarea preşedintelui, Guvernul României pare gata să se redefinească şi să îşi schimbe garderoba, cu o condiţie: să rămână etern la conducere, cu acelaşi strălucit star în frunte, Titulică, vezi bine, moşit cu ajutorul spiritual al lui Ion Iliescu şi, pentru că Adi Năstase e indisponibil momentan, al lui Voiculescu (disponibil momentan). Restul sunt detalii şi, chiar dacă, după cum se vede şi în cazul de faţă, Diavolul stă în ele, conform unei celebre zicale, direcţia de bătătorire a locului este asigurată; nu şi înaintarea.
Rămân câteva necunoscute: cum va fi cu plagiatul, în cele din urmă? Ce influenţă vor avea asupra acestor mişcări de balet versaillez combustiile crizei ucrainene? Ce vor zice şi vor face pe mai departe DNA, ANI, Curtea Constituţională, CSM şi alţi actori enervanţi strecuraţi în decor sub presiunea diverselor mecanisme de control europene şi, în general, occidentale? Cine nu se socoteşte însă capabil de un dribling spectaculos şi victorios să nu se cheme însă Victor. Nu?!
Dacă la Palatul Victoria vor ieşi principalele pasienţe, ne putem lua concediu, dragi cetăţeni români, de la iluzia îmbunătăţirii vieţii pe aceste meleaguri pentru încă o perioadă. O dată în plus, iscusinţa în politica românească va fi definită prin mişcări de glezne, şi nu printr-o construcţie economică şi socială care să propulseze ţara înspre un orizont mai feeric, pe placul naţiunii.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai.
