Aţi văzut gurile căscate ale poliţiştilor de la bilanţul MAI cînd îl ascultau marţi pe şeful statului? Putea zbura o întreagă escadră F-16 înăuntru şi tot ar mai fi rămas loc. Neperformanţi, corupţie generalizată, totul trebuie să se schimbe – tuna şi ploua peste ei. Ce îşi spuneau aceşti oameni disciplinaţi nu ştiu- mai ales că toate astea veneau de la preşedinte, care răcnea la Franţa şi Germania acum o lună că totul e perfect la noi, minus nişte recalcitranţi prin CSM, că frontierele sînt impecabile, şi aşa mai departe. Cu un aplomb perfect similar celui de ieri, după ce ţara a luat un şut undeva şi sute de vameşi şi poliţişti au fost umflaţi cu duba. Dacă intram în Schengen în martie, să înţeleg că nu mai aveam corupţie generalizată şi nu mai era cazul de reforme radicale? Rapoartele alea faimoase ale serviciilor secrete care denunţă corupţie peste tot ar fi rămas secrete?
Adevărul adevărat este că dacă bilanţul s-ar face azi am fi pierdut deja lupta cu corupţia. Nu e vorba doar de percepţia ei – am pus echipa SAR la muncă grea ca să găsim indicatori mai concreţi, să fim siguri că lipsa de progres la indicatorul Control al Corupţiei de la Banca Mondială (1998-2008) e reală, şi nu doar imaginea proastă a României. Urmarea ne-a surprins şi pe noi. Resursele materiale ale corupţiei au crescut – cu toată criza, banii de achiziţii, fondurile europene şi co-finanţările egalează ce s-a pierdut, adică subvenţiile discreţionare şi alte modalităţi de a fi un actor de piaţă liberă întreţinut de stat. Resursele de putere discreţionară nu s-au modificat: miniştrii sînt apăraţi de anchete de către Parlament. Angajaţii statului sînt apăraţi de legea 188, de sindicate corupte şi de politizare, care a crescut în ciuda legilor, cu mari şmecherii (de exemplu detaşări pe post ca să nu dai concurs). Constrîngerile legale nu au crescut: legile sunt tot alea, de abia apărate de asaltul regulat al unor parlamentari, DNA-ul în 2004 a făcut 169 de dosare, iar în 2009, 168, tribunalele au condamnat în 2004 165 de persoane, iar în 2009, 131. Chiar dacă azi la bilanţ DNA publică date noi pe 2010, chiar dacă arestaţii şi condamnaţii din 2009 sînt mai importanţi decît cei din 2004, să fie clar că nu se poate curăţa aşa corupţia generalizată pe care o recunoaşte şeful statului. O condamnare finală costă în medie vreo sută şi cinzeci de mii de dolari, deşi acest lucru e necalculat de obicei. O minimă analiză cost beneficiu arată că nu poţi cîştiga lupta cu corupţia pe cale judiciară. O mie de poliţişti de frontieră de condamnat ar costa deci, cu discount de la mine, peste o sută de milioane de euro şi procesul ar dura mai mulţi ani decît pedeapsa medie pe care ar primi-o. Ne pierdem timpul şi banii: soluţia juridică e bună doar pentru vîrfuri, şi nu pentru corupţia sistemică, cu care trebuie să te lupţi altfel.
Am lucrat din greu, cu o echipă tînără şi entuziastă la Berlin ca să documentăm pentru prima data impactul poliicilor anticorupţie la nivel global, construind o bază de date pe mai mulţi ani cu toate ţările din lume. Pot spune la ora asta -o să prezint primele rezultate la BERD la Londra, miercuri, ce e original şi nou din ce am găsit noi. În primul rînd pot dovedi statistic că la un nivel egal de dezvoltare umană existenţa transpantlurilor instituţionale în care Vestul şi-a pus toată nădejdea, agenţii represive anticorupţie, avocaţi ai poporului, Curţi Constituţionale, semnarea tratatului Naţiunilor Unite, nu fac nici o diferenţă, cu alte cuvinte cele vreo sută (variază de la una la alta) ţări care au adoptat aceste instituţii nu au progresat mai mult şi nu stau mai bine pe indicatorul Control al Corupţiei decît celelalte. Ne mai jucăm noi un pic, doar-doar or ieşi mai bine, dar mi se pare că rezultatul este deja robust. Contează existenţa unei justiţii independente, dar asta e practic parte a controlului corupţiei, dacă ai corupţie generalizată nu ai nici justiţie, aşa că nu te poţi ajuta cu ea. Şi contează cîteva alte lucruri: birocraţie cît mai redusă (ease of doing business, măsurat tot de Banca Mondială), numărul de asociaţii civice pe cap de locuitor, numărul de ultilizatori Internet la suta de locuitori, existenţa unei legi a transparenţei, cheltuieli de achiziţii şi investiţii mai reduse ale guvernului. Ăsta e pachetul de succes, care explică aproape toate cele 200 de cazuri, şi confirmă studiile de caz din Estonia şi Georgia. Stat nebirocratic, cu cheltuieli clare şi care nu pot avea destinaţia schimbată (nu e problemă dacă dai bani la copii autişti, dacă dai la toţi, problema e să contruieşti săli de sport cînd ai discreţia să alegi cine va beneficia de ele), transparent şi supravegheat de o populaţie activă, angajată, cu ochii pe el. E oficial.
Şi ce facem, sau am făcut noi, din toate astea? Avem o lege a transparenţei neaplicată, sub o treime din ministere capabile să raporteze ce au făcut anul trecut, mai nimeni să citească şi să le controleze rapoartele (am sunat la secretariatul general al guvernului, puteam să sun şi la dvs, tot atît de capabil eraţi să raportaţi asupra performanţei statului). 700 de vameşi rotiţi în posturi în urma sesizărilor de corupţie anul trecut, şi doar cinci eliminaţi disciplinar. Contractele băieţilor deştepţi din energie prelungite, şi numai Voiculescu eliminat din piaţa de privilegii. Conducerea Hidrolectrica a produs în 2009 1.1 miliarde de lei pierdere statului, între altele cumpărînd mai scump de pe bursa de energie, iar procuratura merge după ăia de la Albiţa, care luau borcane de dulceaţă de la basarabeni ca mită. Miniştii de resort nu au făcut nimic. Şi nici şeful statului, care ar putea demite pe aceşti miniştri, aşa cum l-a dat afară pe Adrian Cioroianu, care nu făcuse nici a suta parte din gafele lui Baconschi. Sereş e singurul ministru urmărit că a stat de vorbă cu o mafie străină care voia să intre în piaţa mafiei locale. Piaţa din energie şi construcţii are toate caracteristicile favoritismului guvernamental, care înseamnă coropţie, cu profituri de 30-40% în perioade de contracţie economică, cînd firmele străine dau faliment. Unde o fi celebra economie funcţională de piaţă? Răspuns: doar acolo unde afacerile nu depind deloc de discreţia sau banii statului, în rest e o economie privilegiată de piaţă, capitalismul de cumetrie bine cunoscut. Şi măsuri politice greşite anul trecut, adică taxe mai complicate, birocraţie mai multă, şi libertatea pentru miniştri privilegiaţi ca Elena Udrea să facă parcuri printre noroaiele rurale şi stadioane olimpice.
Ce facem? Îmi pare rău, ne trebuie altă abordare. Hai să începem să vorbim despre ea în loc să ţipăm la poliţişti, că nu sunt ei de vină. Dar orice strategie bună pe sprijină pe nişte agenţi ai schimbării. Iar abordarea mea, faţă de cele tradiţionale, este că nu consider automat statul un agent al schimbării. Orice stat ai la mînă, dacă eşti parte internaţională, cum e UE faţă de noi in chestia cu Schengenul, pune-l să dea dovezi reale. De exemplu, de ce nu aducem noi şefi de vamă din poliţai de frontieră pensionari din Occident, cum am văzut la EUBAM în Ucraina? Au dreptul să lucreze în România, şi în Schengen a fost o căruţă de bani asistenţă tehnică. Eu aş face concurs internaţional cu salariu pe măsură pentru şeful vămilor şi contract de performanţă. Ar fi o economie, nu o risipă, deşi dl. Blejnar s-a repezit să-mi răspundă că nu externalizăm frontierele. Păi nu le externalizăm, angajăm doar ca şefi nişte cetăţeni din acealşi stat cu noi (UE), dar care au altă bază materială, altă rigoare, şi, mai ales, nu au legături cu noi. Pe lîngă ei poate cresc şi ai noştri mai tineri.
Aici îl aştept pe Băsescu să joace ultima carte, la soluţii mari şi reale, din astea (mai am şi altele), la curajul de a lua sursele de venit din mîna partidului şi grupurilor de interese cu acces la el. Asta e singura lovitură de imagine pe care o poate da, pentru că ar merge la substanţă, în vreme ce orice rotaţii de cadre la vîrful partidului ar fi un fîs absolut. Dacă nu face pasul în ultimul ceas, frumoasa replică: Nu aplaudaţi, că nu aveţi de ce, i-o putem returna chiar lui. Că oratoria, chiar dacă bună, e cartea lui cea mai veche, dar care nu mai taie nimic.
