Relaţia cu Uniunea Europeană reflectă zilele acestea poate cel mai bine problemele fundamentale de situare de care suferă ţara noastră.
România se trezeşte la început de toamnă cu fondurile europene „aproape îngheţate”, conform evaluărilor experţilor europeni: aproape un sfert dintre finanţările prevăzute în programele operaţionale stau pe loc, iar decontările în celebrul program POSDRU sunt în continuare blocate integral. Problemele s-au accentuat de câteva luni, mai ales că Guvernul Ponta nu pare a şti sau a dori să ştie de absorbţia acestor fonduri şi petrece în continuare timp preţios încercând să se lupte la televizor cu justiţia, cu programele culturale, cu posturile de televiziune considerate destabilizatoare (TVR Cultural fiind ultima victimă). Cum buna-guvernare este în mod limpede un concept neatins de vasta ideologie a USL (cuprinsă în acelaşi spaţiu interstelar, unde, potrivit domnului Vosganian, îşi caută destinul noua Alianţă de Dreapta), fondurile europene vor mai aştepta mult şi bine până ce pricepuţii miniştri ai celui „mai competent guvern de după 1989″ îşi vor da seama că ar trebui concepută o strategie pentru cheltuirea lor.
Şi cum lucrurile nu stăteau suficient de rău pentru tânăra şi inexperimentata membră recentă a Uniunii Europene, din iulie începând, România s-a văzut pusă – de propriul guvern, în plus – în situaţia de a da asigurări, garanţii şi probe legate de existenţa reală a instituţiilor statului de drept. Or, la acest nivel, democraţia românească a pornit-o cu stângul şi aşa a rămas, până în zilele noastre.
E greu de spus ce anume a condiţionat atât de dramatic imposibilitatea impunerii statului de drept în România. Lestul greu al comunismului, al partidului-stat, al totalitarismului e cu siguranţă unul dintre factori. Instituţiile moştenite de la statul comunist nu jucau deloc rolul unui facilitator în impunerea unui principiu pe cât de limpede, pe atât de anevoios din perspectiva reflexelor comuniste: domnia şi respectul legii într-un stat care-şi alege în mod democratic instituţiile chemate să o elaboreze şi apoi să vegheze la respectul ei. Explicaţia, o ştim foarte bine, nu este deloc suficientă.
Pe lângă ea, există la nivelul discursului politic românesc de după decembrie 1989 o rezistenţă a etosului revoluţionar. Ea face foarte dificilă impunerea unei raportări normale la lege, iar consecinţele cultivării acestei adoraţii revoluţionare le-am putut vedea la începutul lunii iulie. Atunci a acţionat nu un parlament, ci o adunare a poporului, prin comisarii săi. Iar hotărârile sale au fost aplicate nu de un guvern, ci de un comitet revoluţionar. Cu puşca la bandulieră şi cu şapca roşie în cap, preşedintele interimar s-a crezut un fel de Danton, fără să aibă însă anvergura acestui personaj care s-a sacrificat măcar pentru crezul său.
Citeşte continuarea în Revista 22.