Au trecut necomentate la noi alegerile recente din Slovacia, care au adus două partide noi în prim-planul politic. Mai ales, este interesant de urmărit ce se întâmplă cu minoritatea maghiară de acolo. Partidul tradiţional al maghiarilor din Slovacia, Coaliţia Maghiară – SMK, rămâne în afara Parlamentului, după 12 ani, şi cu 4,3% din voturi ratează pragul electoral de 5%. În schimb, un partid cu totul nou câştigă 8% din voturi, un partid care se numeşte Most-Hid, după cuvintele în slovacă şi maghiară care înseamnă „pod”. Most-Hid este condus de Bela Bugar, el însuşi un politician interesant, care a condus Coaliţia Maghiară timp de zece ani. Apoi a părăsit partidul spunând că este prea naţionalist şi că minoritatea maghiară ar trebui să lucreze împreună cu slovacii pentru a găsi soluţii comune. A spus că se retrage din politică, apoi s-a răzgândit şi în 2009 a format Most-Hid.
Partidul îl are ca număr doi pe Rudolf Chmel, fost ambasador, fost ministru al Culturii şi intelectual public slovac. Cei doi au condus acum partidul la 8%, luând voturi de la maghiari şi de la slovaci, şi au intrat în coaliţia de centru-dreapta care a format guvernul săptămâna trecută (condus de prima femeie premier din Slovacia, guvernul a venit pe o platformă antipopulistă şi îşi propune să pună ordine în finanţele publice). Dintre membrii noului partid Most-Hid, două treimi sunt maghiari şi restul slovaci. Rezultatul a produs un şoc atât la Budapesta, de unde guvernul lui Viktor Orban sprijinise partidul tradiţional maghiar, cât şi în Slovacia, unde partidul de extremă dreapta antimaghiar a rămas şi el în afara Parlamentului, ca şi partidul lui Vladimir Meciar, naţionalistul care dominase politica slovacă în anii ’90.
Rezultatul din Slovacia ar trebui să ne dea de gândit. Situaţia seamănă în multe puncte cu cea din România, noi şi slovacii avem cele mai mari comunităţi maghiare din afara Ungariei. În anii ’90, problema maghiară a fost una de prim-plan atât la Bucureşti, cât şi la Bratislava, iar minoritatea maghiară vota în mod tradiţional propriul partid etnic. Există şi diferenţe, e drept, UDMR a fost în guvern sau a sprijinit guverne în schimbul unor avantaje permanent din 1996 încoace, la ei SMK a fost radicalizat întâi de Meciar, apoi prin alianţa dintre social-democraţi şi extrema dreaptă în guvernul de până acum (deşi social-democraţii au câştigat cele mai multe voturi, au rămas fără partenerii lor de coaliţie şi au trecut în opoziţie). Cert este că în Slovacia alegătorul maghiar de rând a spart cercul vicios al politicii etnice: îi votăm permanent pe ai noştri, indiferent dacă ne sunt simpatici sau nu, pentru că ne este frică de majoritate.
În România această dramă ascunsă a votantului maghiar se manifestă într-o formă agravată, din moment ce UDMR este dominată de un eşalon de lideri moderaţi, dar corupţi. Aceşti lideri sunt contestaţi de o grupare de outsideri, conduşi de pastorul Laszlo Tökes, care nu au probleme cu afacerile personale, dar tind să fie extremişti. Iată-l deci pe bietul votant maghiar trebuind să aleagă sistematic între corupţi şi extremişti. Trebuie să fie o poziţie tare inconfortabilă. Permanentizarea la putere a grupului condus de Marko Bela-Verestoy Attila a dus, inevitabil, la corupere şi la dominaţia asupra propriei minorităţi. Tot ce înseamnă resursă destinată comunităţii maghiare şi regiunilor în care locuieşte aceasta este atent „taxată” de partid. Disidenţii extremişti au pierdut prin exilarea lui Tökes la Bruxelles, care a fost o lovitură de geniu pentru conducerea UDMR: nici nu spargem voturile maghiarilor, dar îi dăm lui Tökes ceva care să-l ţină departe de ţară. Peter Ekstein-Kovacs, care reprezenta o voce pentru onestitate şi liberalism în interiorul UDMR, a fost tras pe margine şi acum este la Preşedinţie, scos din viaţa comunităţii. În aceste condiţii, nu e de mirare că UDMR a devenit, poate, cea mai retrogradă formaţiune din Parlamentul României.
Evoluţia lui Gyorgy Frunda este grăitoare – din politicianul european la momentul 1996, votat chiar de mulţi români pentru că reprezenta o altfel de politică, la groparul ANI. Când politicienii români nu îndrăznesc să facă ceva de unii singuri, îi scot la înaintare pe udemerişti, în ideea că oricum aceştia au un electorat captiv, care votează cu ei oricât de corupţi ar fi. Dar chiar aşa este? UDMR a avut odată un rol pozitiv în politica românească, ţin minte un sondaj de prin anii ’90 despre valorile politice ale parlamentarilor, de unde maghiarii ieşeau cei mai europeni, toleranţi politic şi liberali economic. Dar acelea erau alte vremuri. Fără competiţie, UDMR a anchilozat.
Legea ANI este doar cea mai vizibilă poveste, ONG-u rile care lucrează pe proiecte de legi şi la diverse consultări parlamentare ştiu că în mod sistematic cei de la UDMR sabotează ideile ce ţin de transparenţă, responsabilitate, reformă, fie că vorbim despre reforma televiziunii publice, despre achiziţii publice sau despre accesul la informaţii de interes public. Se simte de la ei acel „ceva” de stăpân peste parohie care s-a obişnuit că totul i se cuvine şi nu trebuie să răspundă niciodată. Cei tineri care vin din urmă sunt copii mai proaste şi mai corupte ale celor bătrâni, chiar mai mult decât e cazul cu partidele româneşti (singura excepţie la care mă pot gândi acum este Cseke Attila, ministrul Sănătăţii). Înfundarea oricărei confruntări interne în dilema moderaţi-reformişti le convine de minune liderilor UDMR actuali, doar ei ies din această poveste ca băieţii buni, cu ei se pot înţelege românii, nu sunt ca baubaul Tökes, care vrea să ne fure Ardealul etc. Şi în spatele acestei dileme îşi văd de afaceri. Maghiarii din Slovacia tocmai au dat un semnal că politica de parohie închisă nu mai merge şi au format un partid maghiaro-slovac. Pe când unul româno-maghiar?
