După aceste zile de haos generat de tentativa – eșuată sau nu – de lovitură de stat din Turcia, deznodământul va fi consolidarea puterii personale a lui Recep Tayyip Erdogan și ștergerea ultimelor urme de control constituțional asupra puterii prezidențiale. Turcia lui Erdogan era deja un mare semn de întrebare în privința predictibilității. De acum a devenit o amenințare.
Orientul Mijlociu este unul dintre focarele cele mai productive în materie de teorii ale conspirației și nu e o surpriză că la o simplă căutare pe internet, puteți găsi zeci de articole care susțin și argumentează că președintele turc și-a organizat propria lovitură de stat. Precedent există, dacă ne gândim la atacurile cu bombă asupra unor blocuri de locuințe din câteva orașe rusești din 1999, în care a fost documentată implicarea agenților FSB. De atunci, toți opozanții care au denunțat acele atacuri ca fiind organizate de serviciile secrete pentru a întări legitimitatea lui Putin și a-i oferi un pretext pentru a declanșa cel de-al doilea război din Cecenia fie au fost asasinați, fie au murit în condiții suspecte, fie se ascund.
În ceea ce privește Turcia, până și secretarul de stat al Statelor Unite, John Kerry, a observat că tentativa de lovitură de stat „nu a fost foarte strălucit planuită sau executată”, ceea ce, cum spun americanii este „the understatement of the year”. A fost execrabil plănuită și executată, fără să asigure instituțiile cheie, fără să existe vreun plan serios de a-l captura pe Erdogan și, mai ales, au fost uciși civili, ceea ce subminează din start suportul popular.
În Turcia, obsesia loviturii de stat iminente din partea militarilor – întemeiată pe acțiunile din trecut ale Armatei – a fost alimentată de o campanie constantă a taberei islamiștilor lui Erdogan de a pune sub control corpul militar. În orice altă țară democratică din lume, punerea sub control civil a instituțiilor militare este un deziderat legitim care merită salutat și încurajat. În orice altă țară din lume mai puțin Turcia, unde fondatorul țării moderne, Mustafa Kemal Atatürk, a însărcinat Armata cu rolul de garant al secularismului, adică de a preveni islamizarea.
Toate loviturile de stat din trecut au respectat această misiune pentru că, în pofida puterii sale, armata nu a instituit niciodată o dictatură militară ci a redat puterea instituțiilor civile. Problema cu acest aranjament este că oamenii sunt imperfecți, iar Turcia este mama și tatăl corupției, deci sistemul de patronaj militar a început să dea rateuri în care cei cu legături privilegiate în ierarhia militară au devenit o clasă de privilegiați. Pe acest fond a venit la putere Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP) al lui Erdogan, care inițial a fost descris drept „islamist moderat”, dar ulterior s-a dovedit a nu mai fi atât de moderat, atunci când a susținut deschis Hamas, a rupt relațiile tradițional strânse cu Israelul și l-a susținut pe președintele Frăției Musulmane, Mohamed Morsi, în Egipt până la ruperea relațiilor cu guvernul egiptean. Din 2003, când AKP a ajuns la putere, societatea turcă trăiește într-o paranoia a conspirațiilor și comploturilor alimentată de procese monstru alimentate cu probe falsificate și martori minicinoși.
După cum scriam încă de acum cinci ani, Barosul sau Ergenekon au fost mari operațiuni în care erau denunțate comploturi militar-civile care nu au avut loc niciodată. Acum, am putea spune, Erdogan are lovitura de stat pe care și-a dorit-o. Rezultatul va fi consolidarea puterii sale personale.
În toate aceste procese privind conspirațiile antiguvernamentale, victimele au fost, pe lângă militari, avocați, judecători, activiști pentru drepturile omului și jurnaliști de opoziție. De fapt, Turcia pare să fie țara cu cei mai mulți jurnaliști deținuți pentru delict de opinie, mai mulți decât în China sau autocrațiile din Orientul Mijlociu. Azi, înainte de a pune capăt cu totul rebeliunii sau loviturii de stat, autoritățile arestaseră deja, pe lângă mii de militari care ar fi fost implicați, 140 de membri ai Curții Supreme și aproape 50 de membri ai Consiliului de Stat.
De ani buni, Erdogan are o problemă cu sistemul constituțional. Pe lângă încercările de a desființa Curtea Constituțională – visul oricărui autocrat, zilele acestea – a încercat să modifice cu totul Constituția din 1982 în sensul instaurării unui regim prezidențial. Anul trecut, în iunie, AKP a câștigat alegerile, dar a pierdut majoritatea. Nefericit, Erdogan a forțat un al doilea scrutin în toamnă, în care AKP a recâștigat majoritatea, dar nu supermajoritatea necesară modificării Constituției. De azi, orice este posibil și, dacă nu ne înșelăm prea mult, următoarea mutare va fi limitarea libertăților civile și modificarea Constituției. Deja au evocat reintroducerea pedepsei cu moartea.
Pe măsură ce paranoia lui Erdogan s-a accentuat, situația Turciei s-a agravat. Rezistența kurdă s-a reactivat și s-a radicalizat direct proporțional cu represiunea turcă și nu există nici o soluție previzibilă în acest moment la escaladarea violențelor. Turcia a devenit o țintă tot mai ușoară pentru atacurile teroriste ale Statul Islamic, în condițiile în care serviciile de informațiii sunt mai preocupate de comploturile interne decât de amenințările externe. Economia, care acum câțiva ani era considerată o minune, cu creșteri de 8-9% pe an, acum este în cădere, iar lira a pierdut un sfert din valoare.
Corupția, împotriva căreia AKP a câștigat alegerile acum 13 ani, a revenit în forță și se concentrează în jurul cercului lui Erdogan. Acum trei ani, un uriaș scandal de corupție care implica cei mai importanți miniștri AKP și membri ai familiei Erdogan (e vorba despre fiul său Bilal, silit recent să fugă din Italia cu pașaport saudit fals pentru a nu fi pus sub acuzare pentru spălare de bani) a fost închis brutal prin arestarea procurilor și polițiștilor care au îndrăznit să îi aresteze pe suspecții de corupție. Înregistrările audio care demonstrau tranzacțiile oneroase au fost declarate falsuri contrafăcute și așa au rămas până astăzi. După 13 ani de regim Erdogan, Turcia alunecă pe o pantă descendentă cu viteză necontrolabilă, iar consolidarea dictaturii personale va face lucrurile mai rele. Bolnavul Europei se întoarce.
Problema este cum abordăm Turcia. Dacă toate lucrurile descrise mai sus s-ar fi produs oriunde în lume, poate că ar fi fost tolerate și neglijate. Dar în Turcia nu se poate. Vechii greci aveau această idee că există un centru al Lumii, un buric al Pământului, un omphalos pe care ei îl considerau a fi templul din Delphi. Dar dacă există un buric al Pământului din punct de vedere strategic, acesta este Turcia.
Turcia este locul unde se intersectează toate căile între Occident și Răsărit, între Occident și Orientul Mijlociu sau între Nord și Sud. Fără Turcia nu este posibil controlul asupra Siriei și Irakului și nici campania împotriva ISIS. Fără Turcia, regimul iranian nu poate fi ținut sub control. Nu în ultimul rând, fără Turcia, flancul de sud-est al Europei și Marea Neagră nu pot fi apărate de expansiunea rusă. Fără Turcia, echilibrul strategic al lumii este în pericol. După 1945, unul din avantajele majore ale Occidentului a fost că a avut Turcia de partea sa. Acum, acest avantaj este în pericol. Liderii occidentali au emis comunicate insipide despre cum susțin ordinea democratică și constituțională (deși nu există nici una) din Turcia pentru că nu aveau cum să susțină o lovitură de stat eșuată, iar un Erdogan stabil pare mai sigur decât instabilitatea.
Numai că de azi devine clar că Erdogan nu este nici pe de parte stabil, ci un factor de instabilitate națională și regională. Lumea occidentală nu își mai poate permite un dictator nebun în centrul lumii, oricâtă susținere democratică pare să aibă acesta.