De fiecare dată cînd se sinucide o celebritate în România începe o adevărată vînătoare de vrăjitoare. Cazul fotbalistului celebru, Costică Ştefănescu, al cărui caracter echilibrat şi demn a inspirat cîteva generaţii, a ajuns la Parchetul Militar care va investiga sinuciderea sa. Mai expeditivă, Biserica l-a îngropat deja creştineşte pe baza unei mărturii neinformate că nu s-ar fi sinucis – reasonable doubt funcţionează invers la biserica noastră, şi foarte bine că e aşa, sper numai că de aceeaşi îngăduinţă s-ar fi bucurat şi orice ţigan care sătul de viaţă ar fi sărit de pe un bloc sau ar fi dus la gură borcanul cu insecticid. Lasă să hotărască Dumnezeu unde primeşte pe aceşti nenorociţi- nu e nevoie de o preselecţie pe lumea asta, că fie există, şi atunci ştie el ce are de făcut, fie nu- în orice variantă intermedierea e nenecesară. Sper că şi ancheta, condusă de gîndirea tabloidă că pentru orice sinucidere trebuia careva băgat la puşcărie, să se oprească repede şi să nu ajungem, ca la Mădălina Manole, să facem cuiva proces că a vîndut cu ani înainte pesticidul- în cazul de faţă, că a făcut fereastra prea largă, sau nu l-a însoţit la toaleta spitalului. Cum s-a ajuns ca la orice act de sinucidere a unei personalităţi din România noi să intrăm în această frenezie primitivă de a nega actul întîi, de a căuta vinovaţi pe urmă, de a invoca scuze şi subterfugii cînd sinuciderea nu e un act de laşitate, dimpotrivă, cere curaj şi demnitate? Cum am ajuns noi, poporul din ai cărui strămoşi se presupune că a existat un inventator al Mioriţei, să ne pierdem pe undeva simţul tragicului, acela care face o civilizaţie dintr-o strînsură de oameni, şi să devenim turma cu gîndire tabloidă care face audienţe holbîndu-se la lupta dintre regii impostori ţigani?
E oare nevoie să explic diferenţa dintre tragic şi trivial? Trivial e atunci cînd un om cu risc de sănătate pleacă în vacanţă cu maşina la mii de kilometri depărtare, deşi un om civilizat ar fi zburat o oră şi şi-ar fi închiriat acolo un Mercedes, e foarte cald, conduce prea mult sub soare, face un infarct şi moare. Sau cineva intră cu maşina pe un drum forestier pe unde nu e voie (toate SUV-urile din România se zbenguiesc mai nou pe cărări montane făcute doar pentru oameni şi cai), se desprinde o stîncă şi cade în capul mamei unui model. E trist: dar şi stupid. Înlănţuirea evenimentelor nu suferă de vreun determinism inevitabil, cauzele şi efectele se leagă doar în imediat şi în afară de a da din umeri nu ai ce comenta. Asemenea lucruri se întîmplă în fiecare zi: uneori sînt mai spectaculoase, ca idiotul parvenit care tot trecea cu maşina lui de lux linia de tren cu bariera pusă pînă cînd într-o zi l-a lovit trenul. O tragedie e altceva, e o înlănţuire cauzală cu un final inevitabil, ca o gaură neagră care se cască dintr-o mică ruptură invizibilă ochiului dar pe care legea necesităţii o lărgeşte pînă explodează la final. Spiritul trivial crede că tragedia poate fi eliminată din viaţă, că numai lipsa de iniţiativă şi eventual antrenament la karate a ciobanului moldovean duce la faptul că el nu pune mîna pe bîtă să se lupte cu cel vrîncean şi cel ungurean, asasinii săi, şi stă pasiv, ba chiar face planuri de nuntă cu Universul, aşteptînd să îi dea ăia în cap. Cum poţi fi creştin fără o înţelegere a spiritului tragic, sau religios de orice fel, îmi scapă, dar ştiţi bănuiala mea că acesta nu e un popor creştin, ci o adunătură de superstiţioşi primitivi care imediat găsesc pe bolovanul desprins de pe munte chipul Diavolului.
Dacă vrem să înţelegem mai bine diferenţa e destul să facem un exerciţiu contrafactual cu Mioriţa însăşi. Să ne imaginăm că lucrurile s-ar petrece aşa cum simte instinctiv că ar fi mai bine absolventul minunatului liceu român, pe care după ce l-au idiotizat cît au putut profesorii mai au şi lipsa de umor să-l trîntească la BAC. Să presupunem că, înduioşat de soarta ciobanului, Dumnezeu face o minune şi îl face scăpat, îl lasă să trăiască în minunata lui existenţă lîngă oi, dulău şi fluieraş. În seara aceea Universul se împodobeşte pentru venirea celui ales pentru veşnicie: dar el nu vine la întîlnire. Nici nu va mai veni vreodată: că odată moartea tragică ratată, doar cea trivială te mai aşteaptă, reumatismul sau băutura va ajunge odată din urmă pe ciobănaşul miraculos scăpat, dar atunci nu va mai exista nici o nuntă cosmică. Sînt convinsă că avem noi grijă ca la minunatul nostru învăţămînt gimnazial şi liceal copiii să nu priceapă ce e tragedia, să nu înţeleagă Mioriţa şi de ce e o capadoperă (sigur, o spun cu regret, scursă spre noi din Macedonia sau alt loc cu înţelegerea tragediei) şi nu un western prost cu final ratat, să nu înveţe că mai există în existanţa umană un alt nivel dincolo de cel trivial, care îi dă sens- atîta cît are.
Sinuciderea e o tragedie. Las la o parte sinuciderile isterice, pe care practicienii le ştiu deosebi cu uşurinţă, şi mă refer numai la sinuciderea cu S mare, la aceea a sportivului model ajuns la 35 de kilograme şi care nu poate dormi de durere, la a femeii care îşi construise identitatea pe frumuseţe şi o vedea ciobită iremediabil la 42 de ani, ştia că defectul se poate doar lărgi de atunci înainte, la a partenerei de cuplu a poetului Doinaş care nu concepea viaţa fără el. Ruptura poate fi fizică, dar poate fi psihică, dar totdeauna o poţi găsi şi poţi încerca să o peticeşti. La cei care ajung la acte de asemenea gravitate doar pentru că au fost neglijaţi cîrpeala e posibilă. Cel mai adesea însă la sinuciderile reuşite găseşti un istoric de multe încercări ratate. În planşele mele Rorschach auto-agresiunea scotea capul clar, prin interpretarea spaţiilor albe: nu le găseam la cei care luau cîteva pastile ca un strigăt de ajutor pentru o situaţie grea în care se găseau. Semnul tragic era acolo (am auzit cu supriză că puţini psihologi fac azi acest test excepţional, deşi dificil, de cea mai mare calitate din profesiune), micul defect plantat pentru a deveni gaură neagră.
Tînără rezidentă într-un spital de psihiatrie, în anii de neagră deprimare naţională 1988-1989, făcînd gărzi la Urgenţe în plus de frică să nu uit meseria înainte să fi apucat să o învăţ, că plana teama că statul ne va trimite în cine ştie ce situaţii peste noapte, indiferent unde aveam post, am avut de a face cu zeci, dacă nu sute de cazuri, de sinucideri de tot felul, şi am văzut şi destui bolnavi terminal, un echipament serios pentru vîrsta de 25 de ani. Primul şi ultimul meu roman, Ultima cruciadă (Humanitas 2000), l-am scris atunci, în exact aceşti doi ani, şi era despre un om sfîrşit, vag inspirat din figura lui Nicolae Titulescu, care după ce vedea eşecul planurilor lui de o viaţă materializîndu-se şi războiul la orizont voia să moară. Era împiedicat însă de o triadă de doctori, doctorul personal afectuos şi posesiv, doctorul psihiatru inteligent şi uscat şi doctorul de ţară, bun, bătrîn şi pasiv. Scriind, îmi dădeam seama că la 25 de ani eram foarte aproape de al doilea, mai preocupat de diagnostic decît de bolnav, de problema intelectuală decît de cea umană, dar aspiram să ajung ca doctorul în vîrstă, toată admiraţia şi afecţiunea mea mergea la acest doctor de asistenţă, la omul care ţine de mînă pe cel care se duce lăsîndu-l să hotărască singur, printr-un fals păienjeniş poliţist şi istoric care era doar o despărţire de gîndirea trivială, de aceea care caută explicaţii factuale imediate.
Sinuciderea nu e o laşitate, nici o abdicare. Numai în propagandă suntem noi urmaşii Romei, în practică debaterea despre sinucidere, de la Lucanus la Foucault, trecînd prin Cioran, idolizat fără a fi înţeles sau adesea chiar citit, pare necunoscută românilor. Sau nu ar începe imediat valul de incriminări, sau scuze, acolo unde doar tăcerea e unicul răspuns demn, şi rugăciunea, pentru cine se roagă. Nu, nu idealizez sinuciderea (am făcut-o, la tinereţe, în romanul menţionat, dar acum ştiu mai bine), dar nici nu mai suport trivializarea ei. Restul e tăcere- o să mă bucur în sfîrşit cînd la bacalaureat în România în loc să li se dea la elevi un eseu despre importanţa literaturii universale o să li pună întrebarea ”Ce credeţi că a vrut Shakeapeare să spună prin replica asta, în contextul tragediei lui Hamlet”?. Dar cred că mai degrabă, văzînd prostirea accelerată a examinatorilor naţiei o să ajungem ca la examenul de trafic în loc să fie candidaţii întrebaţi din ce sens dai prioritate pe continent o să li se dea un eseu despre importanţa traficului.
În România există douăsprezece sinucideri reuşite la suta de mii de locuitori. Asta ne plasează la dublul mediteranean (şase) dar mult sub rata ţărilor nordice civilizate (peste treizeci). E datoria fiecărui medic, sau prieten sau membru al familiei să evite cât poate deznodămîntul în aceste douăsprezece cazuri. Dar acolo unde el nu mai poate fi evitat e tot de datoria noastră să dăm dreptul la viaţă sau moarte individului, nu să îl uzurpăm ca să dormim noi bine. Respectul faţă de viaţă ca şi concept nu poate depăşi respectul pentru demnitatea individuală, care are dreptul să aleagă moartea. Nu e de mirare că multele asociaţii în favoarea sinuciderii asistate care au apărut în lume au toate cuvîntul demnitate în titlu şi că multe ţări civilizate introduc în ultima vreme măsuri de legalizare a sinuciderii asistate (fără să crească rata sinuciderilor din cauza asta). Trebuie să nu ştii cît de oribilă e moartea prin inhibitori de colinesterază, cum sînt pesticidele, ca să nu realizezi ce foame de a nu mai fi împinge pe cei care iau pesticide – izbăvirea vine după convulsii, halucinaţii şi vomă verde. E o dorinţă de neînţeles, dar nu o poţi aresta: dacă se ajunge acolo e mai bine să o asişti.
Cazul Costică Ştefănescu a fost unul tragic. E teribil pentru cineva care a fost un ideal fizic şi moral, cum sînt puţini sportivi să ajungă să nu poată spune medicului său: ajunge! Nu mai vreau aceste ultime săptămîni în acest hal, nici eu şi nici nimeni nu ae nevoie de acest sacrificiu, el nu are nici un rost! Semnez o hîrtie şi îmi dai o pastilă pe care o iau singur (varianta sinuciderii asistate, în eutanasie ar face-o medicul). Nu te poţi lupta cu inevitabilul, şi tragicul face parte din condiţia noastră umană, e chiar ce ne deosebeşte de animale, ele nu ştiu că sfîrşitul e inevitabil, ele nu se sinucid. Măcar din acest motiv, şi sinuciderea trebuie respectată, iar politica noastră publică trebuie să dezbată civilizat ce putem face pentru a împăca demnitatea individuală cu instinctul de supravieţuire al speciei.
Puteţi comenta textele Alinei Mungiu-Pippidi pe site-ul romaniacurata.ro.
