De cum şi-a intrat vara în drepturi, o serie de televiziuni s-au trezit pasionate de anumite chestiuni de istorie contemporană. În principiu, este vorba despre interesul împrospătat pe care unii realizatori de emisiuni îl manifestă pentru Nicolae Ceauşescu, profilul lui uman, relizările şi anturajul lui, despre apropiaţi – nevastă şi copii, prieteni şi colaboratori… În ansamblu, ai crede că bietul cuplu al dictatorilor se asortează de minune cu sezonul estival. Şi, într-un fel, chiar pare să fie aşa. Tinerii cu bani plecând prin concedii, în ţară sau în străinătate, pe la televizoare, privitori stabili, rămân mai mult supravieţuitorii epocii marcate de umbra lui Nicolae şi a Elenei.
Aparent, explicaţia aceasta satisface exigenţele raţionalităţii. Programarea emisiunilor la posturile de televiziune nu ţine de nostalgii şi de sentimentalisme. Analiza publicului-ţintă şi a eternului rating arată cam ce gen de aşteptări merită şi trebuie să fie satisfăcut pentru a maximiza audienţa şi, până la urmă, încasările. Cred, totuşi, că nu despre asta este vorba. Nu de alta, dar pentru acelaşi public există alte oferte, mai interesante, care să aducă bănet în pungile magnaţilor televiziunii. Aceleaşi efecte, de nu cumva chiar mai importante, se obţin cu emisiuni cu romanţe, scandaluri de tip fapt divers (fetiţa de nu ştiu câţi ani, minoră, care şi-a jefuit cartierul şi a dansat goală pe capota maşinii de poliţie), manele la greu ori telenovele latino-americane (şi mai bine: indiene). Nu şi talkshow-urile politice, de care lumea e sătulă până în gât şi unde partiturile s-au repetat până la saţietate…
Există, atunci, altceva care face din emisiunile cu Ceauşeştii o necesitate pe mai multe televiziuni. Nu genialitatea irepetabilă a câte unui expert în televiziune, nici bruscul interes pentru chestiunile de istorie contemporană. Părerea mea este că strădania de a dezgropa cuplul de monştri carpatini revopsiţi în cetăţeni de ispravă se leagă de minunatele strategii ale guvernării.
Suntem într-o clipă istorică în care USL înseamnă mai mult PSD, liberalii mărginindu-se la vocalize laterale şi tropăială măruntă – vezi Doamne, ar fi gata oricând să guverneze în mod serios, dar… n-a venit momentul!… –, ceea ce permite şlagărelor pesediste să revină în prim-plan.
Să recapitulăm un pic istorii mai vechi. Turbulenţa din 1989 a fost o schimbare de cadre şi o curăţire a rafturilor cu cărţi din biblioteca P.C.R. S-au aruncat cărţile de ideologie şi s-au vândut străinilor, pe valută, volumele cu poze, cele omagiale. În rest, eşalonul unu s-a retras un pas, lăsând eşalonul doi să facă un pas înainte. Rocadă frumoasă, prelungită vreme de şase ani cu abilitate de Ion Iliescu. Întreruperea de patru ani a guvernării baronilor de stânga a permis punerea de cenuşă în cap. La drept vorbind, odată lichidat Ceauşescu, ce costa să fie plâns, mai cu seamă că lumea nemulţumită de costurile stagnării şi ale ezitărilor în transformarea postcomunistă era tentată să evoce mai binele deja cunoscut, cel al „Epocii de Aur”?!…
Acum, că PSD e din nou la guvernare – desigur, nu tocmai de unul singur, dar astea sunt detalii –, legitimitatea comunistă trebuia scuturată de praf şi adaptată la noutăţile profilate între timp. Brusc, Ceauşescu a redevenit un ins de treabă, care avea dragoste faţă de fiii şi fiica lui, iubea cântecul popular românesc şi construia pentru oamenii muncii, făcând mai multe blocuri pentru popor decât a făcut Băsescu autostrăzi.
Era şi culmea să rămână „Ora Regelui” singura propagandă televizată săptămânală dată la ore fixe pe micul ecran. Trebuia şi asta contracarată cumva, iar pentru acest lucru non-charismaticul prinţişor Paul nu era deloc nici suficient, nici reprezentativ. Şi, uite aşa, de la umoristica situaţie în care televiziunea naţională ajunge să facă reclamă regalităţii în timpul unei coaliţii ce se pretinde a fi de stânga, ajungem cu emisiunile din vara asta despre executaţii de la Târgovişte la pupat popoul dictatorilor executaţi tocmai de către moştenitorii direcţi ai celor care i-au pus la zid.
Gogomănia este la ordinea zilei. Nu se sesizează nimeni de circumstanţa că documente de ultimă oră – cu adevărat de mare interes pentru înţelegerea istoriei noastre contemporane – au început să circule în presă. Mă refer la transcrierea convorbirii lui Adolf Hitler cu mareşalul finlandez Mannerheim, unde Führer-ul explică necesitatea ocupării militare a României înaintea fostului aliat, Stalin, datorită importanţei strategice a câmpurilor sale de petrol. Şi mai vorbesc şi despre transcrierea înregistrării făcute de Securitate în 1968 în camera de hotel unde Corneliu Coposu îi relata prietenului lui ţărănist, revenit într-o vacanţă din străinătate, despre reeducarea de la Piteşti, cu detalii de o atrocitate nefardată (ceea ce arată cruzimea şi caracterul aberant al represiunii comunite la începutul anilor ’50, în România).
Da, Ceauşescu şi soţia lui au fost minunaţi. Asta este urgenţa numărul unu a acestei veri, în care Uniunea Europeană îşi caută drumurile redresării, iar România se pierde cu totul în insignifianţă, în derizoriu. Sporind, în plus, taxele şi fiind recunoscută de publicaţii occidentale ca posesoare a unuia dintre cei mai non-democratici premieri din UE.
Ca să meargă treaba strună, eu aş restaura regalitatea şi l-aş numi pe premierul Vittorio ceauşesc de seamă al poporului nostru, rege între regi, moştenitor al băsesciliescianismului românesc, una dintre cele mai de seamă tradiţii ale gândirii politice din ţara de faţă; ca să ştim o treabă…
