Este aparatcicul nepocăit, Ion Iliescu, un cinic pursânge sau un abil arhitect al propriei apărări în faţa acuzelor care i se tot aduc, dar care rămân, în continuare, cu autor necunoscut?
„CEDO este o instanţă care e în afara realităţilor istorice”, iar Doru Mărieş, preşedintele Asociaţiei „21 decembrie”, e pur şi simplu un tip „obraznic”, astfel grăit-a fostul preşedinte al României, Ion Iliescu, atunci când a fost abordat de jurnaliştii de la Adevărul să comenteze ultima condamnare a Bucureştiului la Curtea Europeană, pentru dosarul Revoluţiei.
Nu ar fi prima oară când tătucul FSN ne transmite că el, şi nu altcineva, deţine monopolul înţelegerii „realităţilor istorice”, după cum nu e prima oară când fostul nomenclaturist Ion Iliescu persiflează memoria celor morţi în iarna lui ’89 şi drama, încă de actualitate, a familiilor acestora.
Nu este prima oară când Ion Iliescu are pretenţia de a mai trage o limbă de pământ peste mormintele unor oameni căzuţi, în definitiv, în circumstanţele cele mai bizare, dar pe care , s-o recunoaştem, prea puţini sunt dornici să le mai lămurească azi.
Ei bine, recenta ieşire a lui Iliescu contează tocmai pentru că nu este prima oară când fostul hăitaş-şef ai lui Raţiu, Coposu şi Mihai I îşi expune teza.
Să fie, însă, aparatcicul nepocăit, Ion Iliescu, un cinic pur sânge sau un abil arhitect al propriei apărări în faţa acuzelor care i se tot aduc, dar care rămân în continuare cu autor necunoscut?
Dacă se găseşte în România vreun politician care să fi câştigat detaşat lupta cu timpul şi cu meandrele sale, acela nu este nici măcar Vadim Tudor, ci fostul secretar de la Iaşi, tovarăşul Iliescu. Cu o hărnicie curat stahanovistă, acesta a astupat fiecare crater din marea ruptură ideologică survenită în momentul decembrie 1989.
A reuşit astfel ca în următorii 21 de ani de politică să-şi păstreze calmul, să evolueze neschimbat, anume cu aceeaşi mentalitate de comunist – marca anii ’50, dar să se dovedească, concomitent, drept unul dintre cei mai eficienţi oameni politici, deşi paradigma s-a schimbat în jurul său cu 180 de grade.
Cu măiestria unui peisagist care înghesuie delicat colţul de realitate în planul limitat al tabloului, liderul social-democrat şi-a luat frumos trecutul de activist şi l-a transpus eficient în actualitatea postrevoluţionară.
A reuşit astfel să anuleze orice fractură între Ion Iliescu, cel din tinereţea în care înfiera studenţii destupaţi la minte sau cel care petrecea câmpeneşte cu defuncţii dictatori, şi celălalt Ion Iliescu, pe care l-am cunoscut noi după ’89.
Iar împreună, sub aceeaşi bască, cei doi Ion Iliescu au izbutit să câştige toate luptele cu prezentul fără însă a-şi renega, măcar pentru o clipă, trecutul impropriu.
Împreună, tovarăşul şi domnul Iliescu, s-au transformat apoi în cyborg-ul politic care a trasat principalele linii din devenirea democratică a României postceauşiste.
Şi tocmai pentru că s-a împăcat atât de bine cu sine, pentru că a exercitat o influenţă atât de mare în spaţiul public, pentru că a indus fără scrupule în eroare şi pentru că a avut noroc de lipsa unei mase critice care să-i dea şahul mat, Ion Iliescu rămâne cu păcatul de neşters că a făcut totul (şi a avut succes) ca ţara să se sclade la fel ca el – aparent în luciul prezentului, dar pe fond sub apele trecutului.
