Incompetenţa comunităţii cu glas public din domeniul Dreptului românesc a atins maximul recunoaşterii publice săptămâna asta, când pe ultima sută de metri un ziarist de la DC News a descoperit că Liviu Dragnea nu poate fi prim-ministru, că există o lege din 2001 care spune clar că nimeni nu poate fi numit în Guvern dacă are o condamnare penală.
S-ar putea ca legea să fie neconstituţională, dar cum statul de drept funcţionează pe legi preexistente, că nu se mai poate guverna dacă fiecare îşi schimbă legea după bunul plac, chestiunea e reglată. Dar e reglată prea târziu: că dacă PSD avea jurişti competenţi, demult puteau contesta legea sau alege ca şef al partidului pe unul fără asemenea probleme (implicările lui Dragnea pentru femeia de serviciu sau referendum, cazuri neclare şi pe muchie, sunt în sine o ruşine, l-am pus pe lista neagră de atâtea ori pentru lucruri pentru care nu a fost nici măcar investigat).
Statul de nedrept nu poate exista însă fără o clasă de jurişti incompetenţi, produsă ca recoltele agriculturii extensive de pe vremuri de nişte şcoli de drept fără valoare academică (Facultatea de Drept din Bucureşti are un număr de citate per capita comparabil cu al Academiei de Poliţie, şi acelea produse de o mână de oameni, cât despre Universitatea de Vest, aceasta are zece îndrumători de doctorat, care, semnând câte zece o lucrare academică – nu e o figură de stil –, tot nu au reuşit să producă decât câteva citate şi autocitate amărâte per capita).
Ca atare, ce rost are întrebarea de ce nu reuşeşte U Vest să dea un răspuns altfel decât ambiguu la teza Codruţei Kövesi şi de ce nu întrebăm mai degrabă ce au făcut facultăţile astea să se reformeze după ce a ieşit la iveală cazul Ponta? Atât de mare e brambureala încât lumea chiar crede că softurile sunt cele care stabilesc verdicte de plagiat, nu profesorii competenţi. Softurile antiplagiat sunt inferioa-re chiar simplei căutări pe Google a unui citat suspect din teză, care ţi-ar indica imediat şi corect sursa, pentru că se bazează mai ales pe originea de pe web a unui text (deci dacă iei cu copy şi paste o referinţă pentru a o cita, deci în mod corect, rişti cu softul), și sunt doar o formă de alibi public al unei comunităţi academice discreditate şi iresponsabilizate, care nu are curajul să spună că plagiatul de masă e posibil doar pentru că profesorii fie nu au timp să citească (în restul până la 40 de la cele 16 ore despre care Băsescu credea că sunt singurul lor efort), fie sunt incompetenţi, şi că învăţământul va rămâne o fraudă dacă nu se rezolvă aceste probleme.
Cele 4,9 procente din teza Codruţei care provin de pe surse web devin astfel aiurea subiect (că nu dovedesc nimic), iar U Vest recunoaşte în sfârşit cum stă numind o comisie de profesori din străinătate (care se va pronunţa, aveţi răbdare şi încredere). Asta trebuia să facă şi ministerul, de două ori, să numească o comisie de profesori externi sistemului corupt, o dată când Adrian Curaj a numit o comisie de reflecţie din universităţi pentru reforma standardelor, care avea o majoritate relativă de jurişti din ăştia, şi a doua oară când Mircea Dumitru iarăşi a mai validat pe unii drept noua comisie de etică, naţională de data asta, că după ce au dat-o în bară toate comisiile de etică la nivel de universitate era musai să facem una supranaţională, dar tot din oameni din universităţi, care au rectori cărora le dau socoteală, ca să ridicăm în locul cel mai vizibil impotenţa şi iresponsabilitatea comunităţii academice din România.
Şi, ca să fim cu totul imparţiali, juriştii şefului statului, care nu-l voia pe Dragnea prim-ministru, au omis şi ei să-i spună că legea nu dă voie, noroc că s-a descurcat el cu metafora că până şi la paznic de noapte trebuie cazier. Rataţi în politică, rataţi în viaţa academică, nu are a face, toţi au carierele deja aranjate, sunt profesori doctori fără citate, consilieri de stat fără idei, mâine membri în Curtea Constituţională, iar când e vorba de identificat dacă o lucrare e fraudă academică, atunci să vină Software, că ei pe bune nu ştiu.
Dacă te mai uiţi la pasajele pretins copiate din tezele cu discuţii de la Drept – Ponta, Codruţa etc. – vezi că nu meritau să fie scrise nici prima dată, darămite reluate de cineva, cu citat ori ba, pentru că nu satisfac nici un vocabular academic de student de anul I, ce să mai vorbim de doctor în ştiinţe. Iar textul nr. 1, cum ar fi dacă cei cinci autori de bază în respectivul domeniu sunt citaţi în lucrările respective, pentru care e destul să te uiţi la bibliografie, a devenit de nepracticat, că nimeni nu ştie cine sunt, sau cel mult că sunt rectorul şi decanul.
România ţine, ca atare, degeaba alegeri, că oricum se ştie dinainte că prim-ministru va fi un ofiţer, sau un agent acoperit, indiferent cine câştigă alegerile sau din ce partid fac nominal parte, sau unul care a dovedit deja că lasă serviciile patriotice să conducă peste capul lui, indiferent că el nu e agent acoperit. Reformat în viteză şi înlocuind securiştii răi cu cei buni, sistemul a plantat deja peste tot pe cine trebuie, inclusiv la Educaţie, şi a intimidat pe cine nu trebuie. România face, ca atare, degeaba, prin studenţii ei cei mai buni şi mai activi, rapoarte precum cel asupra integrităţii şi meritocraţiei universitare (finanţat de guvernul elveţian – cum altfel –, statul român nu are bani de câte salarii de îndrumători de doctorat plăteşte, de exemplu cei doisprezece de la Teologie Sibiu, cu câte un citat per capita).
Oricum, la lansarea raportului, la care au venit mulţi oameni din conducerea universităţilor şi studenţi, nu a venit nimeni de la Parlamentul care în majoritate a trântit ordonanţa inoportună, dar bine intenţionată, a lui Adrian Curaj.
Nici Ecaterina Andronescu (criticată de mine, recunosc, dur), nici Remus Pricopie, nici Raluca Turcan, Adriana Săftoiu sau Sorin Câmpeanu (am auzit declaraţii de bune intenţii de la toţi, dar mi s-a transmis şi lista mafioţilor din Educaţie pe care i-ar numi în primele cinci minute de ministeriat) şi, desigur, nimeni de la USR, că nu e nimeni cu Educaţia pe acolo, şi ăia trimişi de mine s-au pierdut pe undeva. Rămân ministerul şi preşedinţia, care fac, fiecare, eforturi – unii cu logistica, alţii cu consensul.
Dar consensul există deja – însă pe ce nu trebuie, dat fiind că impostorii au majoritatea, iar cei care se opun sunt puţini şi neasociaţi. În ce priveşte ministerul, după un an cu doi miniştri care, amândoi, după părerea mea, au vrut binele (au primit mandate limitate, lumea trebuie să ştie), tot nu au aflat bugetul şcolilor din România în formă completă (poate explică în campanie viitorii miniştri ai Educaţiei pe ce bază se fac proiectele de viitor, inclusiv al Băncii Mondiale, când singurele date sunt alea cu abandonul, între timp s-au mai numărat doar extinctoarele lipsă), cooperarea cu ei e chiar mai periculoasă decât absenţa sa, dovadă că am făcut numărul de citări per capita (trebuiau să-l facă ei, de ani de zile), bazat pe două surse, după cum urmează:
l Numărul de citări de pe Publish or Perish – nu Google Academic, pentru că, deşi MEN a făcut o regulă ca toate cadrele didactice să aibă profil Google Academic public (unde poţi vedea dacă pe Gabi Oprea l-a citat Joseph Stiglitz, sau doar subordonaţii pe linie militară), regula nu se respectă, începând cu rectorii celor mai titrate universităţi, adică Mircea Dumitru, Ioan Aurel Pop etc. Ştiu că e o diferenţă între cele două, deşi folosesc aceleaşi surse, şi ştiu şi de ce, o puteţi vedea şi la mine, care am profil public, dar nu e altă soluţie. Faceţi-vă toţi profil Google Academic public, publicaţi-vă pe site-ul universităţii media şcolii calculată de voi şi retrag eu topul şcolilor doctorale, că mi-am atins scopul atunci.
l Lista îndrumătorilor de doctorat centralizată şi făcută publică de MEN în anul 2016. Cât pe ce să îi laud, faţă de bugetul şcolilor, unde nu au reuşit, numai că aflu de la contestatarii topului şcolilor doctorale, adică aceia care ar fi trebuit să transmită către MEN date anul trecut, că lista nu e bună. Dacă eroa-rea e de 5 la sută, că a murit careva, sau s-a mai abilitat vreunul, sau e de 50 la sută, că mai există şi ambiguităţile legale obişnuite (pensionarii, pe care uneori vrei să îi ţii în şcoala doctorală, cei de după ei fiind slabi de tot la citate, însă legea nu te lasă, dar tu i-ai pus pe listă etc.), nu vă pot spune, că nici ei nu îmi spun mie şi răspunsul nu e acelaşi peste tot.
Iar asta e realizarea românească supremă, faptul că rata de eroare nici nu se poate calcula. Nu vă grăbiţi să plângeţi, de exemplu, că nu s-au pus în practică studiile de fezabilitate plătite de ministere; la ce date primare se strâng, studiile sunt adesea – mai ales cele făcute de firme străine – nule, copy and paste din ce fac în alte ţări (ştiu şi premierul actual, şi Liviu Dragnea, i-am informat eu pe toţi, demult). Dacă erau folositoare sau nu, dacă era mai periculos (sau nu) să fie puse în practică faţă de să fie abandonate, nu putem şti deci, că din nou Software nu ne spune, şi nici Corpul de Control, acelaşi care se ocupă şi de incendii, şi de bacterii, şi de tot ce mişcă. Că principiul referatului de specialitate a dispărut şi nimeni nu vrea să se reîntoarcă la el, din câte văd, şi poate e mai bine, dat fiind că aţi pus pe fugă toţi specialiştii.
Şi cu asta îmi iau şi eu la revedere şi, cu excepţia listei negre la parlamentare din acest an, că era o veche promisiune şi va conţine de fapt baza de date de la toate listele negre de 12 ani încoace reunite, o să vă dau întâlnire pe Google Academic sau Research Gate pe viitor.
