Ieri cum ar veni, cam pe la cinci după-amiaza, intrasem nițel în casă să-mi pun telefonul la încărcat, când o aud pe Zizi, care tot moșmondea ceva la laptopul ei, că începe să strige:
– Titi, tati! Titi, tati! Titi, tati! Titi, tati!
– Da, sunt aici, Zizi – zic repede. Și nu-mi mai spune tati, mai ales când îmi spui Titi, că mă simt ca în armată, când ascultam mesaje în alfabetul Morse, gen.
– Măi, Titi, caută naibii cartelele ălea prepaid de le-am aruncat luna trecută. Umblă vorba că SRI-ul a descoperit că pot fi folosite în activități teroriste, gen.
– Dar ce-ți veni, dragă, ce treabă avem noi cu SRI-ul și cu ce descoperă ei?
– Așa ziceam și eu. Dar văd că a scris maestrul Ion Cristoiu despre asta a doua oară într-o săptămână pe blog. Și știi că dacă scrie el despre ceva a doua oară, treaba începe să fie groasă rău.
Ca om de laptop, care nu a mai scris nimic de mână de patru ani, Zizi are un respect imens pentru oamenii care citesc cu creionul în mână, cum face Ion Cristoiu, gen. Deci am fost forțat să-i dau dreptate nevesti-mii. La câte subiecte noi abordează maestrul pe săptămână, dacă l-a reabordat pe unul, e groasă rău treaba.
Deci mă duc eu în șopronul de lemne și încep să răscolesc printre aparatele vechi, că la noi în familie avem obiceiul să nu aruncăm nimic. Dau la o parte un radio Maestro stereo din 1982, un magnetofon rusesc Kashtan din 1985, trei pick-up-uri poloneze ZK și-un număr nedefinit de casetofoane mici, Grundig și Aciko. Nu vă mai spun că am dat și peste un videorecorder pe casetă, în stare de funcționare, pe care-l am de pe vremea când costa cât un apartament de două camere la Ploiești. Am zis Ploiești, ca să dau exemplu de-un oraș care a dat țării noastre un om politic și de afaceri de talia lui Sebastian Ghiță. Că dacă-l poprește la mititica, îl uităm și pe el, ca pe Adrian Năstase. Care va să zică, găsesc eu cartelele prepaid sau prepay – cum le spune, le pun pe butuc, le crăp cu toporul, ca să nu le mai poată folosi neam de neamul teroriștilor, și rămân pe gânduri. Gen cu toporul în mână, în mijlocul șopronului, ca Jack Nicholson în filmul „Shining“ în mijlocul hotelului. Când, deodată, aud în spatele meu tusea gâjâită a părintelui Manole Doicaru:
– Pace și liniște sufletească, nea Titi, fiule! Asta să ai de la bunul Dumnezeu, că minte văd că nu ți-a dat.
– Săru’ mâna, părinte – zic eu, după ce-mi mai recapăt respirația de la sperietură. Dar cu ce prilej pe la noi la stână?
– Am fost la o slujbă de sfințire la facturile unui grup infracțional organizat de la Focșani. Că și-a dat obștescul sfârșit o firmă de-a unui prieten de-al meu, în brațele unui cetățean necredincios din Congo, la care i-o vânduse. Arză-i-ar actele în focul Gheenei!
Am dat la o parte o grămăjoară de pagere din 1993 și-am scos de sub ele o sticluță de țuică, pe care o țineam acolo special pentru zile de post, ca să nu păcătuiesc în casă. Părintele Doicaru s-a închinat smerit, a mormăit rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, care apără de păcate mărunte, și a tras o dușcă mică.
– Îmi place de tine, nea Titi, că ai frică de Dumnezeu, dar moderat, nu ești habotnic – mai zice părintele și se așază pe-o mașină de spălat Albalux, din 1986. Mă așez lângă el, pe-un frigider Zill din 1987, și iau la nimereală un subiect, să nu pară că bem țuică din viciu, ci că ne-am înfierbântat la discuție.
– Ce zici de toată treaba asta cu moscheea de la București, părinte?
– Uneltirile Satanei, fiule. Era o vorbă cum că „fumezi ca un turc“ și hop, a ieșit legea cu antifumatul, era vorba că „turcul plătește“, acum a ieșit că moscheea e făcută pe banii lui Erdogan. Iar acum, că a intrat și Iohannis la mijloc, să vezi dacă n-o să plătim nemțește, că știi vorba: „cum e turcul și pistolul“ .
– Adică ai părerea că ăștia se folosesc de arhetipicăriile noastre ca să ne manipuleze cum vor ei? – întreb eu, că părintele părea cam abscons, gen.
– La evanghelii este scris: „Bate-voi păstorul și se vor risipi oile!“. Deci nimic nu e la voia întâmplării, nea Titi.
Aici m-a lăsat cu gura căscată. Cred că nici doamna Plumb când a aflat c-a arestat-o DNA pe Olguța Vasilescu n-a fost mai uluită ca mine. Ca o comparație, pot să vă spun că dacă ar fi fost în momentul ăla, în șopron la stână, finala la Campionatul mondial de fălci căzute, aveam asigurat un loc pe podium. Am tras și eu un gât de țuică și m-am uitat înspre turma de oi, pe care tocmai o aduceau câinii, cu berbecul Rodney în frunte și cu ciobanul Petrică, angajatul meu, în coadă. Partea bună era că turma era întreagă. Partea proastă era că trebuia să mă ocup de muls oile, în loc să mai stau la o vorbă și-o țuică cu părintele Doicaru.
Cum ar spune Andreea Esca: dacă timingul e prost ales, se duce naibii și ratingul. N-am dat citatul în ghilimele, că ar fi trebuit să înlocuiesc consoanele „d“ și „c“ din verbul „duce“ cu „f“ și „t“, ca să fie citatul exact, gen.
Deci îi dau sticluța părintelui pentru o ultimă dușcă, la botul măgarului – că n-am cal la stână – și-i bag ultima întrebare:
– Părinte, ce nu-nțeleg eu de la politică este cum de a rezistat atâta vreme Călin Popescu Tăriceanu în fruntea Senatului?
– În politică, toată arta este de cum te percep oamenii, nea Titi. Ia aruncă o privire la berbecul tău, ăsta de l-ai adus din Australia… care arată de zici că-i Hugh Jackman la oi…
M-am uitat o secundă după berbec, care tocmai își proptise capul în piept și se uita de sus la câini. Cât erea el de berbec, deci prost ca oaia, dar cu ceva curaj între picioarele din spate, arăta mai bine decât toți patru câinii mei la un loc.
– Deci, cum îi spune la berbec pe nume? – a continuat părintele Manole.
– Rodney îl cheamă, i-am zis eu mirat. De ce?
Părintele a dat ultima dușcă peste cap și mi-a zis pilduit, în stilul lui:
– Ei! Dacă Rodney al tău ar avea capacitatea de a părea inteligent a lui Călin Popescu Tăriceanu, Rodney ar fi președintele Senatului.
Pot să vă spun că, dacă în problema moscheii n-am priceput nimic de la părintele Manole, pe asta am înțeles-o perfect.
Cu stimă,
Titi Smeureac, cioban freelancer
