Ţiganii, o problemă pe care toată lumea o vrea a altora

Nu cu mulţi ani în urmă, Italia lua măsuri relativ transparente de alungare a ţiga­ni­lor stabiliţi acolo – vă amintiţi, desigur, programul de amprentare. În faţa protestelor internaţionale, guvernul italian a îndulcit tonul, iar problema romilor pare acum să se fi mutat în Franţa. Lucrul e curios pentru că, din punct de vedere cronologic, migrarea ţiga­nilor către Franţa a început înaintea Italiei, încă de la începutul anilor ’90, şi lucrurile păreau a fi mai bine ţinute sub control acolo.

Problema ţiganilor (prefer acest termen celui de rom, cu unul sau doi „r”, care mi se pare forţat şi derutant, pentru că, în accepţiunea mea, nu are nici un fel de conota­ţie peiorativă) există în ţările balcanice aproape de când lumea. În timpul regimului comunist am avut de-a face cu ignorarea totală în discursul public (recensămintele populaţiei din acea vreme nu pomenesc despre existenţa acestei etnii), dar şi cu excluziunea sistematică – am lucrat o vreme într‑o instituţie ce se ocupa şi cu închirierea locuinţelor şi am cunoscut interdicţia nescrisă, dar fermă, de a se repartiza familiilor de ţigani locuinţe în blocurile noi din zona centrală. După 1990 a existat un val de xenofobie acerbă – anunţurile de angajări din acea vreme conţineau frecvent sintagma „exclus ţigani”, iar în presa vremii putem găsi din abundenţă titluri de genul „Doi romi au violat…” (niciodată „Doi români au violat…”, deşi, evident, statistica judiciară înregistra şi violuri comise de reprezentanţi ai populaţiei majoritare). O dată cu aspiraţia de aderare în Uniunea Europeană, lucrurile păreau să intre pe un făgaş favorabil: şabloa­nele negative s-au rărit sau au devenit mai subtile, au apărut tot felul de legi antidiscriminatorii, chiar un Consiliu Naţional pentru Combaterea Discriminării, programe şi strategii guvernamentale de îmbunătăţire a situaţiei romilor.

Din păcate, deşi începând cam din 2000 s-au cheltuit sume substan­ţiale, programele din acest domeniu au suferit de o crasă lipsă de eficienţă. De exemplu, politicile de discriminare pozitivă (OK, ştiu că nu se mai spune aşa, că e politic corect „politici afirmative”, numai că, deocamdată, cât se mai poate, mă prevalez de principiul liber­tăţii de expresie) din învăţământ au generat o serie de efecte perverse, cel mai grav fiind un resentiment din partea restului popu­laţiei – studenţi care nu înţeleg de ce pentru ei nota 7 nu e suficientă pentru a intra la facultate, dar pentru colegul minoritar e suficient un 5; în plus, ca oriunde încerci să reglementezi în afara prin­­cipiului concurenţei, a apărut o întreagă mafie a pseudoorgani­zaţiilor care acordă „certificate de rom” unor candidaţi care n-au nici o legătură cu etnia, dar plătesc cât se cere. Avem şi o Agenţie Naţională pentru Romi, care nu a mai publicat un raport de activitate din 2006! De pe site-ul agenţiei rezultă că activitatea principală este organizarea de conferinţe şi seminarii. Ca să n-o mai lungim, deşi ne-am străduit, nu prea avem cu ce ne lăuda în privinţa rezolvării situaţiei acestui grup etnic. Recunosc, nici nu e o problemă uşoară. Aşa se face că, văzând că mulţi ţigani au apucat calea Occidentului, mulţi dintre noi au răsuflat uşuraţi. În România, ca şi în Franţa şi Italia, e uşor să apară (şi să fie întreţinut) un curent de adversitate faţă de această etnie, ai cărei reprezen­tanţi se dedau adesea la mărunte, dar extrem de vizibile acte sociale.

Primele reacţii împotriva politicii discriminatorii au venit din Franţa, atât din interiorul guvernului, cât şi dinspre societatea civilă, care a organizat susţinute ac­ţiuni de stradă. Faţă de acţiunile guvernului francez, care a încercat stângaci să camufleze expulzările colective în „redirecţionări către familiile de origine” (cum elegant se exprimă ambasadorul francez de la Sofia), inventând chiar şi un apelativ codat – „les gens du voyage” („oamenii călătoriei”) -, Uniunea Europeană a reacţionat aşa cum se cuvenea, adică vehement. La iniţiativa europarlamentarei române Renate Weber, Parlamentul European a adoptat pe 9 septembrie o rezoluţie dură, iar Comisia Europeană a declanşat temuta procedură de „infringement”. Aş remarca vocea distinctă a Monicăi Macovei, care, contrar poziţiei generale a grupului popular, a condamnat acţiunile guvernului francez.

Din păcate, la aceste dezbateri, un alt europarlamentar român, pe nume Tudor, ne-a făcut de râs (pen­tru că, până la urmă, vrem, nu vrem, este reprezentantul nostru) recomandând expulzarea ţigani­lor în India – idee preluată şi de organizaţia Noua Dreaptă într-o demonstraţie organizată în faţa ambasadei franceze de la Bucureşti. Din păcate, Guvernul României pare să prefere politica struţului – probabil de această dată a înţeles să nu rateze o bună ocazie de a tăcea. După ce ministrul de Externe a întârziat suspect de mult în a avea o reacţie, ministrul Internelor se face că nu înţelege care e problema, referindu-se, în prezentarea făcută marţi în Senat, la cetăţeni care comit infracţiuni, care depăşesc termenul „de graţie” de trei luni etc., nu însă şi la problema centrală – cea a excluziunii unei comunităţi etnice. Un fel de „nu e problema noastră, nu ne băgăm”. Din păcate, problema acestei etnii tinde a se transforma într-o castană încinsă, aruncată cu abilitate de la un guvern la altul. Nădejdea unei rezolvări stă, deocamdată, în sediile instituţiilor europene.