Alexis Tsipras şi-a făcut, zilele trecute, intrarea în manualele de istorie ale ţării sale. Liderul stângii radicale elene are toate şansele să se vadă curând desemnat premier, iar partidul său, Syriza, ajuns principala formaţiune de guvernământ după noul scrutin din iunie. Pentru Tsipras, un eşec electoral poate aduce cel mult un status quo respectiv ratarea majorităţii parlamentare, având în vedere că în urma scrutinului din mai Syriza este deja al doilea partid ca număr de mandate deţinute. În acest caz, va trebui doar să aibă puţină răbdare până când Grecia, trecută prin foc şi pară, să iasă în cele din urmă, cum-necum, din ochiul uraganului. Alexis Tsipras are doar 37 de ani – ca atare, timpul este de partea sa dacă va şti să nu se lase erodat sau chiar zdrobit de această super-criză elenă rămasă, deocamdată, relativ nonviolentă.
Nu simpatizez defel cu un marxist care la vârsta de 17 ani conducea o mişcare de ocupare a propriei şcoli, ulterior neavând nimic mai bun de făcut decât să coaguleze troţkiştii, maoiştii şi verzii de extremă stângă eleni. Dar Tsipras a demonstrat că dispune de certe abilităţi de lider – o însuşire devenită rarisimă pe scena politică de la Atena. A câştigat, în plus, experienţă în privinţa diriguirii unei alianţe sau coaliţii, dovedind – cel puţin până în prezent – că ştie să-şi ţină în frâu membrii mai nărăvaşi. Europei nu-i rămâne decât să spere că aceste abilităţi se vor traduce şi într-un crâmpei de pragmatism pentru ca enormele schimbări generate prin opoziţia sa crâncenă faţă de „boala austerităţii” să se deruleze cât de cât paşnic.
În România, la o primă privire frâiele puterii par a fi încăput pe mâinile unui lider oarecum asemănător: Diferenţa de vârstă dintre Ponta şi Tsipras este de doar 3 ani, ambii sunt admiratori declaraţi ai lui Che Guevara şi pasionaţi de cursele de maşini. Similitudinile se opresc însă aici.
Victor Ponta este complet neexperimentat în privinţa stabilirii unor legături directe şi solide cu societatea, iar demersurile sale neentuziaste întreprinse până acum în această direcţie relevă că acest imperativ al oricărui politician dependent de voturi îi face puţină plăcere. Gorjenilor, care l-au propulsat în Parlament în 2004, li s-a prezentat din postura influentului procuror de la Bucureşti, dispus să preia şi rolul de şef local. Ponta nu doreşte să ridice aşteptările electoratului cu privire la calitatea reprezentării lor politice şi nici să stea toată ziua printre ei, aşa cum a făcut-o Tsipras în 2006 în cursa pentru funcţia de primar general al Atenei. Atunci, nouvenitul apărut practic peste noapte s-a clasat, în final, pe un foarte onorabil loc 3. Ponta în schimb şi-a petrecut primele săptămâni de premierat nefăcând altceva decât să bată în retragere cu privire la majoritatea promisiunilor făcute în calitate de lider al opoziţiei, semnalând cât se poate de limpede că nu intenţionează să se strofoace pentru a le şi duce la îndeplinire.
Aşanumitul uninominal pur respectiv votul majoritar cu un singur tur de scrutin pe care actuala coaliţie se grăbeşte să-l treacă acum prin Parlament este, aşa cum tot ţine să sublinieze, traditional în Marea Britanie. Dar electoratul român trebuie să înţeleagă că urmarea directă a acestui tip de vot va fi introducerea sistemului bipartinic în România. Românii nu au voie să uite că, spre deosebire de societatea britanică, a lor este una captivă, condiţia socială fiind, până la urmă, cea care influenţează decisiv votul. Pentru o societate captivă, cu segmente largi aflate an de an mai mult sub cizma baronilor locali, acest sistem de vot echivalează cu un prizoneriat, deoarece sfera publică va ajunge transformată în şi mai mare măsură în domeniul privat al potentaţilor locali. Curând, baronii vor ajunge să îşi trimită fantoşele în Parlament – personaje loiale binefăcătorilor lor, nu partidului.
Ca atare, statutul baronilor va creşte odată cu autonomia lor faţă de partid, pe când puţinele formaţiuni politice reprezentate în Parlament vor fi nevoite să înghită găluşca din cauza dependenţei lor de reţelele financiare locale. Un jurist abil ca Ponta se va strădui, desigur, să liniştească apele la Bruxelles, argumentând că noii brokeri de bani şi putere ajunşi în legislativ sunt cu toţii „aleşi ai neamului” – recte rezultatul direct al voinţei şi opţiunii electoratului, nicidecum a unor tactici politice meschine. Votul majoritar cu un singur tur de scrutin va consolida, aşadar, localismul, fiind râvnit doar pentru a perpetua şi augmenta o elită delicventă, izolată mai mult ca oricând de oameni şi ferită de o eventuală tragere la răspundere, inclusiv din partea autorităţilor europene. Mă tem că românii, deja scârbiţi de subcalitatea politicienilor lor, habar nu au că sistemul de vot în cauză le va aduce o nouă clasă politică înzecit mai abjectă decât cea prezentă sau trecută. Iar juristul Ponta va apăra, fireşte, interesele noilor săi clienţi locali în speranţa că astfel se va putea menţine în topul piramidei puterii vreme cât mai îndelungată.
În Victor Ponta militantul tovarăş din Grecia stârneşte, cu mare probabilitate, doar dispreţ sau, în cel mai bun caz, indiferenţă. Ascensiunea unui personaj politic de talia lui Tsipras în PSD este, de altfel, de neimaginat, dat fiind că ar sfârşi înlăturat la fel de rapid şi brutal ca Lucreţiu Pătrăşcanu pe vremea lui Gheorghiu-Dej.
Cu remarcele sale grosolane la adresa fostului preşedintele francez Nicolas Sarkozy, noul premier român şi-a spulberat singur şansa unui debut decent la summiturile europene – la care tot jinduieşte zilele acestea. La acest nivel, mahalagismele sunt tabu, liderii politici occidentali neagreând defel colegi care îşi pun carierele proprii manifest înaintea unor interese mai înalte. Ca atare, premierul Ponta ar fi bine sfătuit să-şi vadă de treburile interne la care se pricepe mai bine – anume de propaganda de delegitimizare a oricărei alternative politice interesate cu adevărat în introducerea unui stil de guvernare mai european în România.
Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.
