Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

STANDARDE. NU DOAR EUROPENE

Ovidiu Pecican 10.03.2013 - 20:27

Victor Ponta are o atitudine pozitivă atunci când vine vorba despre noile exigenţe ale Bruxelles-ului: „Susţin standarde europene clare, cuantificabile…“. Stabilirea lor „este un lucru foarte bun pentru ...

Share

Victor Ponta are o atitudine pozitivă atunci când vine vorba despre noile exigenţe ale Bruxelles-ului: „Susţin standarde europene clare, cuantificabile…“. Stabilirea lor „este un lucru foarte bun pentru România…“. Dar standardele despre care vorbeşte Europa unită se referă la principiile fundamentale care stau la baza acordurilor pe care se întemeiază comunitatea europeană. Problema cu România – despre Bulgaria şi alţii nu vorbesc aici, acum – este însă că sunt şi alte standarde pe care ar fi bine să le atingă şi de care ţara noastră se află la o apreciabilă distanţă. Nu discut, de pildă, de compatibilizarea competenţelor. Câtă vreme pui în funcţii oameni care nu se pricep la domeniul pe care i-ai aşezat ca să-l păstorească, nu poţi aştepta în mod serios performanţă. O compatibilizare sau o convergenţă între un asemenea areal de la noi în raport cu alte arealuri din Europa unită iese astfel din start din orice discuţie, încă din prima clipă. Mahărul, oricare ar fi el, care face unirile are două satisfacţii într-o asemenea situaţie: a făcut ce a vrut domnia lui şi şi-a mulţumit un apropiat. De aici mai departe, însă, apar efectele adevărate: incompetenţa, imposibilitatea stabilirii unui dialog productiv în efectele lui, lipsa de credibilitate şi de prestigiu… Cum se vede, am lăsat deoparte tot ceea ce priveşte, într-o asemenea situaţie, dezastrul real: baterea pasului pe loc sau chiar anularea utilului pentru ce e contraproductiv, adevărată înaintare de rac, desprindere în locul conectării la un mers mai general înainte…

Cum spuneam însă, nu merg atât de departe încât să discut chestiunea incompetenţei politice. Căci incompetenţă este să pui şi să menţii în avanscena politicii demnitari lipsiţi de credibilitate, sperând că reprezentarea românilor de inşi descalificaţi moral sau cel puţin suspecţi de fapte reprobabile va aduce un spor de recunoaştere ţării sau propriei persoane şi echipe. (Din acest punct de vedere se poate spune că, atunci când vorbeşte, fără să obosească, an după an, de corupţie românească, Europa are eleganţă, fiindcă nu aduce în discuţie şi stupiditatea, incompetenţa reală, imposibilitatea unuia sau a unui întreg aparat de a înţelege corect şi nuanţat unde suntem, ce e de făcut şi cam despre ce anume ar fi vorba.)

Sunt, cum spuneam, standarde care nu ţin de Europa, nu ţin de jocurile politice (ehe, dl Ponta ştie bine că „guvernele de dreapta au întotdeauna dreptul să încalce mai mult standardele de drept…“ decât cele de centru sau de stânga, ceea ce sună nu atât a „reveniţi la bunele practici, politicieni de dreapta!“, cât a „să avem şi noi, stânga, dreptul să ocolim dibace standardele!“). Ele ţin, pur şi simplu, de anii cei mai timpurii de viaţă, de învăţarea regulilor de comportament în societate. Să nu înjuri, să-ţi respecţi partenerul, să nu iei lumea de proastă şi să nu te crezi singurul capabil a emite o opinie în varii chestiuni pare elementar de când Lumea Veche socoteşte că a respecta regulile unei bune convieţuiri în societate este mai dezirabil decât să te comporţi brutal, fantezist, în dispreţul celorlalţi. Iar asta nu este o achiziţie a modernităţii cronologice, ci a celei instituite de spiritul paideic al Helladei şi de distincţia pe care Antichitatea clasică o făcea între sfera civilizaţiei şi Barbaricum.

Părerea mea sinceră – subîntinsă de ruşinosul pact Băsescu-Ponta de a nu se mai injuria public (nu cred că poate fi egalat de nimic similar în trecutul nostru, indiferent de epoca la care ne-am gândi) – este că examinarea standardelor principiale europene nu va ajunge. Cum se va lupta cu brutalitatea şi trivialitatea interpelărilor din spaţiul public, în pofida dreptului de a-ţi expune poziţia neîntrerupt, din purul şi simplul motiv că e mai bine să pricepi ce zice celălalt înainte de a-i răspunde decât să iroseşti inteligenţa şi timpul asistenţei vorbind până nu ai auzit ce era de zis doar pentru că tu crezi cu tărie că acela care ţipă mai tare şi trăncăneşte mai iute deţine supremaţia? Cum se va înfrâna tendinţa spre pamfletul vorbit a politicienilor care, din motive greu de înţeles, se cred înzestraţi cu expresivitate numai pentru că ştiu să fie cinici, socotesc că pot să folosească limbajul atacului la persoană şi să recurgă la câteva figuri rudimentare de stil spre a-şi da pe faţă precaritatea?

„…Este un lucru foarte bun să existe nişte standarde clare“, zice Victor Ponta, cu perfectă îndreptăţire. Este însă, totodată, jenant să aştepţi de la alţii aceste standarde. Cine te împiedică să faci, pentru mediile naţionale, tu însuţi, persoană ori forţă politică reprezentată de tine, manuale de bune practici în materie de reguli sportive în politică?

Dl Ponta are dreptate că „există un pericol ca tocmai în ţările fondatoare sau exemple pentru Uniunea Europeană să apară încălcări ale standardelor europene“. Este demn şi respectabil să le semnalezi acolo unde le vezi. Când însă eşti sub reflectoare ca promotor al unui guvern cu demnitari susceptibili de judecată la tribunal, ca eventuali infractori, buna cuviinţă te obligă să pui o surdină şi să exprimi cu foarte multă precauţie asemenea poziţii, fiindcă de când e lumea lume, Făt-Frumos apără cu nobleţe cauzele celor mici şi marginalizaţi de pe un cal alb, nu de pe unul pătat…

E mare lucru că s-a găsit, în fine, un politician român care să cuteze a observa cu voce tare că, din cauza unor delincvenţi autentici pe care îi exportăm, fără a o vrea, suntem priviţi ca un popor infractor, dubios. Dar de ce nu facem, simultan, un pic de curăţenie în pădurea cu uscături care e în proprietatea noastră? Fără aşa ceva, totul rămâne o simplă trăncăneală şi pare obrăznicia ultimului venit la masă, impetuos în a se face remarcat, pe care ceilalţi îl privesc circumspecţi fiindcă, în graba mare, a uitat să-şi cureţe praful de pe degete înainte de a lua loc în faţa platourilor.

Citește totul despre:

Comentarii

loading...