Atunci când deschiderea pentru schimbul onest de idei este ocultată, când confruntarea de proiecte este neglijată, când atacul la persoană se transformă în substitutul oricărei ideologii, când totul pare că se reduce la strategia urii, inevitabilul se întâmplă: violenţa trece de la limbaj în practică. Iar carnagiul din 8 ianuarie de la Tucson (Arizona) – căruia i-au căzut victime şase fiinţe umane, printre care şi o fetiţă născută chiar pe 11 septembrie 2001, iar dintre cei 16 răniţi, într-o stare gravă se află şi o parlamentară, reprezentanta democrată Gabrielle Giffords – a readus în atenţia opiniei publice internaţionale tema urii. Ura de clasă, ura de rasă, ura religioasă, ura faţă de libertatea de expresie, ura de democraţie, ura de (clasă) politică etc. sunt tot atâtea extremisme care
inundă viaţa noastră cotidiană. În consecinţă, de parcă nu era suficientă doar ca fenomen economic şi social, criza a trezit monştrii politicii. Aceiaşi monştri care acum opt decenii au dus lumea pe marginea prăpastiei. Şi astăzi acelaşi tip de ură, adaptată mediatic şi politic epocii postindustriale (deci cu atât mai periculoasă) începe să facă victime.
La Tucson s-a văzut doar vârful icebergului. Căci ura cotidiană, cea care macină societăţile noastre, nu se vede la fel de bine, dar este la fel de distrugătoare. Disperaţi să îşi asigure sau consolideze puterea afectată de o criză pe care, dacă n-au facilitat-o, oricum n-au putut-o preîntâmpina, destul de mulţi politicieni cedează fără luptă în faţa extremismelor şi neopopulismelor. Lipsa convingerilor democratice este principala sursă a tensiunilor sociale pe care le cunoaşte societatea actuală. O vedem din Ungaria lui Orban în Italia lui Berlusconi, din Franţa lui Sarkozy în Olanda lui Geert Wilders. Iar în România situaţia nu este mai bună decât în alte părţi. Căci extremismul şi populismul au început să fie practicate, mai ales că acestea nu aveau vreo ideologie, de toate partidele. Cu toate acestea, chiar şi într-o perioadă atât de puţin propice, există încă popoare care încearcă, precum tunisienii, să instaureze un regim democratic.
Turbulenţele politice induse pentru a dezbina societăţile răvăşite de criză adâncesc prăpastia care desparte spaţiul politic de cel social. Şi când, în locul consensului, apare dictatul minorităţilor politice conducătoare asupra majorităţilor sociale se creează falii periculoase. Sigur, cine seamănă vânt culege furtună. Dar furtuna îi va afecta pe toţi, atât pe cei ce au produs-o, cât şi pe cei ce s‑au crezut protejaţi de efectele perverse ale politicii. Facilitate cu o dezinvoltură demnă de cauze mai bune, toate aceste turbulenţe induc stări de ură care nu doar că blochează orice consens, dar împiedică orice soluţie. Ura faţă de parlamentarism, dispreţul faţă de politică, dezbinarea generaţiilor şi a profesiilor nu fac decât să crească riscul social şi politic.
Mediatizarea urii este – o vedem seară de seară – o afacere cât se poate de rentabilă. De la Fox News american la OTV-urile româneşti ura, în diferitele sale forme televizuale, divizează naţiunile. Iar când incitarea la crimă trece de la vorbă la faptă, unii caută explicaţiile în alte părţi. Dar, când Barack Obama primeşte, în medie, 20 de ameninţări cu moartea pe zi, iar pe blogul său Sarah Palin – această Egerie a republicanilor şi a radicalilor din mişcarea Tea Party care aproape că cochetează pe faţă cu fascismul – o indică drept ţintă pe Gabrielle Giffords, despre ce este vorba? Aceasta să fie democraţia promisă? Cu siguranţă, nu! Iar formule de tipul „De ce le este frică nu vor scăpa” nu fac decât să dezvolte ura, cu toate consecinţele sale. Doar fasciştii şi bolşevicii puteau crede că se poate construi ceva pe temeiul urii. Oare comunicarea politică de criză poate justifica orice? Oare suntem, în societăţile noastre răvăşite de criză şi nesigure de viitor, în plin război civil psihologic? Şi dacă nu încetăm această spirală a urii, unde vom ajunge?
