Faptul că răspunsurile date unor chestiuni de mare actualitate nu sunt valabile nu înseamnă nici că problemele la care se răspunde nu există sau că sunt irelevante, nici că persoanele care au avut curajul intelectual și cetățenesc de a le aborda sunt „expirate“, lipsite de valoare, imorale, demne de aruncat la pubelă. Respectivele persoane au măcar un merit incontestabil: în loc să se ocupe de chestiuni ușoare, la îndemână, au demnitatea de a se confrunta cu provocări reale, de cea mai mare importanță, și de a formula – în pripă sau chibzuit, mai mult sau mai puțin inteligent, informat, consecvent ori adaptat – răspunsurile la cele de care se simt în stare.
Odată stabilit acest fapt de principiu, menționez că gândurile de față au fost stârnite de intervenția publică – radicală și vehementă – a unui reputat jurnalist și activist civic, dl Mircea Toma, pe seama unor recente declarații publice ale scriitoarei Ana Blandiana și ale lui Gabriel Liiceanu. Dl Mircea Toma a analizat atitudinile celor doi intelectuali publici la adresa viitorului Europei și a valului de migrații cu care se confruntă Uniunea Europeană în prezent și a socotit că are motive întemeiate de a desemna pe doamna Blandiana drept urmașă a lui Corneliu Zelea Codreanu, iar pe dl Liiceanu drept hitlerist, pur și simplu. Nu aspectul calomnios al acestor calificări, rezultate de pe urma unor analize raționale și aparent judicioase formal, mă interesează aici. Cei vizați au instrumentele de a răspunde, atât în spațiul dezbaterilor, cât și, dacă vor socoti că e cazul, în cel al justiției. Ceea ce merită semnalat este fenomenul în sine. Un om lucid, instruit și cu experiență gazetărească, precum Mircea Toma, aplică automat, neîncercând o înțelegere mai nuanțată și mai personală, criteriile și preceptele democratismului liberal, deci niște repere universaliste, căzând în clișeele rutinate și excesive ale acuzelor pe care Ion Iliescu le folosea în prima parte a anului 1990 pe seama opoziției în curs de constituire la direcția de înaintare moderată (un pic de -perestroika și mai deloc -glastnost) pe care o preconiza. Totodată, ar fi de înțeles mai bine și cum de niște inși care, din 1990 încoace, în multe circumstanțe incomode, s-au situat prin declarații și prin acțiune efectivă de partea democratizării societății românești, achiziționând merite în acest sens, ajung ca, prin noi luări de poziție, să poată trece drept niște lideri de opinie care au alunecat pe poziții populiste, dacă nu -de-a dreptul niște susținători ai unei recrudescențe de extremă dreapta.
În fapt, cazurile particulare discutate aici ar putea rămâne relevante doar pentru evoluțiile personale ale unor intelectuali publici și reacțiile la opiniile lor. Dacă nu se întâmplă așa este fiindcă spusele lor redeschid o chestiune sensibilă, la care istoriografia noastră nu a răspuns încă: ce s-a întâmplat cu România interbelică de a devenit ca peste noapte adeptă a totalitarismelor brune, după ce, cu puțin timp înainte, își dublase teritoriul și populația tocmai ca urmare a victoriei democratismului burghez și a noii pax americana (cele 14 puncte ale președintelui Woodrow Wilson au garantat recunoașterea principiului naționalităților în reorganizarea lumii după primul război mondial)? Și cum de, aproape a doua zi după reprimarea legionarilor de către mareșalul Antonescu, părea că sprijinul popular, aparent masiv înainte, față de Garda de Fier s-a subțiat de la o zi la alta, ca printr-o vrajă? Modă ideologică? Influență geopolitică dinspre Germania hitleristă? Oportunism și aventurism de diverse feluri și grade? Dincolo de trimiterile lui Mircea Toma, există vreo asemănare între situația din acei ani și cea de astăzi în Europa?
În înțelegerea situației la care mă refer nu se poate trece peste moștenirile mai profunde din trecut; peste adeziunea oamenilor la valorile etnoculturale, cele socotite ale propriului popor, și peste sentimentul apartenenței la un anume teritoriu, cel moștenit de la strămoșii înmor-mântați în el și menit a fi transmis mai departe celor de același sânge, în conformitate cu reprezentarea națiunii, ca un organism social cu acoperire nu doar demografic-teritorială, ci și amplu istorică. Aceste componente, puse împreună, dau exact conștiința națională înțeleasă, în mod tradițional, în partea noastră de Europa, cel puțin de două secole, în sensul ideilor lui Herder.
În România interbelică, civilizația și cultura erau înțelese încă în sens etnic, istorico-lingvistic și cu referire la moștenirea folclorică. Astăzi dezbaterea se referă la un alt nivel al identității personale și colective a românilor: cel care ne definește ca participanți la o anume civilizație. Europa fiind o comunitate de valori, pentru europeni – și pentru români, în calitatea lor de europeni – pare de neacceptat renunțarea la acestea în numele toleranței și al democrației. Cine pricepe că valorile europene includ moștenirea greco-latină, pe cea creștină, aporturile nordului continental și că deviza revoluției franceze (libertate, egalitate, fraternitate) este chemată să li se adauge, nu să le substituie, înțelege limpede că a fi în frățietate cu celălalt nu înseamnă să renunț cu totul la ceea ce sunt pentru a deveni alteritatea însăși. Așa cum libertatea mea este limitată doar de libertatea ta, și dreptul tău la diferență se oprește doar în fața dreptului meu de a mă păstra diferit. Orice urgentare prin voluntarism politic sau asediu demografic, orice situație interpretabilă ca rapt dă în această privință rezultate iluzorii, adaptabilitatea omului măsurându-se și în raport cu ritmul transformării pe care o presupune, ținând seama și de punctul de plecare identitar, nu doar cu cel de sosire, când el/ea devine eu (ori viceversa).
Cei care gândesc democratic, în marginile multiculturalismului, ale toleranței față de alteritatea etnoculturală (inclusiv rasială și confesională) și ale universalismului liberal acceptă condiția de cetățeni ai lumii și sunt aderenți la cea de europeni. Tocmai de aceea, însă, în fața lor se înalță provocarea păstrării acestei table de valori nealterată în deschiderea ei spre alteritate, dar fără a-și sacrifica însăși identitatea colectivă, pe laturile ei europeană și românească. Adoptarea valurilor de refugiați rămâne, cred, în cazul celor mai lucizi dintre cei care profesează aceste opțiuni, condiționată de posibilitatea de a ne păstra nealterată în datele ei fundamentale dubla identitate: românească și europeană. Câtă vreme ambianța de civilizație și cea culturală care ne definesc nu se schimbă radical și sub presiune în datele ei esențiale, principiile despre care vine vorba pot fi aplicate în chip nealterat. Când vine însă vorba despre demolarea bazelor înseși ale acestei duble identități, echivalentă cu desființarea radicală a unui mod de a ființa – prin impunerea, eventuală, a sharia, prin acțiuni de tip terorist, aducătoare de moarte, prin schimbarea celor mai profund înrădăcinate obiceiuri (cum ne îmbrăcăm, cum mâncăm, ce bem, cum sărbătorim și chiar cum și când suntem activi) –, lucrurile se schimbă.
Putem purta responsabilitatea, pentru timpurile și generațiile care vin, de a implementa universalismul multicultural ca mască a deposedării, lente sau iuți, agresive ori persuasive, de propria identitate? Aceasta este, cred, întrebarea fundamentală la care avem de răspuns în Europa și acasă. A spune că „nu“ nu înseamnă necesarmente afirmarea unei supremații occidentaliste sau a unui ultranaționalism intolerant românesc. Ea poate fi tentativa de a armoniza, în conformitate cu ideea de măsură, două seturi de valori convocate la aceeași masă. Cum să fiu și patriot, și european, și o gazdă primitoare pentru noii veniți, potențiali sau deja sosiți, fără a fi de acord să renunț la tabla de valori strămoșească și la cea cu care mă simt solidar? Cum să rămân, în același timp, român cu un mod de viață bine definit, al meu și al celor ca mine, fiind, în același timp, un om al erei -globalizării și un european primitor cu oamenii prigoniți, de departe, care-mi cer ajutorul, dar fără a fi copleșit de exigențele lor, fără a trebui să devin după chipul și asemănarea lor? Dacă nu se poate înțelege importanța de a găsi răspunsuri echilibrate la această provocare, în scurt timp vom deveni cu toții ori fascistoizi, în ochii unora, ori comunistoizi, într-ai celorlalți.
