Cum-necum, din Oliver Twist al lui Dickens, Romania a ajuns in O mie si una de nopti. Din saracie endemica si cam lipsita de speranta, ciobanasul cel istet s-a trezit in pestera lui Ali Baba si simte pe la ureche adierea cantecului de calatorie al lui Sindbad Marinarul. Banii si aventura i se deschid in fata ca in scenariile celor mai mari mituri ale omenirii. Mai pe inteles: Romania a primit atatia bani de cheltuit de la Uniunea Europeana, incat acum marea problema care apare este cum va reusi sa ii foloseasca pe toti pentru nevoi autentice – si avem destule dintr-astea! -, judicios (adica fara reflexe mafiote, ci in legalitate si transparenta) si in timp util (cat de iute se poate). Pe de alta parte, insa, temerea multora dintre mai vechii membri ai UE este ca primirea tarii noastre va antrena un flux migrator al fortei de munca autohtone spre pietele occidentale care va crea probleme in locurile privilegiate la care ravnim. Tentatia marinarului Sindbad, de a vana zarile, este deci mai actuala decat oricand, tinand seama de antecedente si luand in considerare foamea romaneasca de un trai mai bun. Dar ea este, in acelasi timp, un spectru de temut pentru tarile ce se zbat in tensiunea creata de nevoia de a folosi oameni calificati pe bani putini pentru munci grele, pe de o parte, si cea de a-si linisti propriii someri, pe de alta. Ceea ce se configureaza, asadar, prin unele bordeie autohtone, ca o pofta vikinga de imbarcare pe drakkarele Atlassib si Pletl pentru un „seceris” cat mai manos pe cele meleaguri cu castele romanice si gotice ale Septentrionului, dincolo ia chipul ambiguu al stafiei hamletiene. Iar faptul ca spectrul poarta adidasi si sapca dotata cu cozoroc, zambind (prea) prietenos si solicitand un loc de munca nu anuleaza tensiunea nevrotica pe care o creeaza aparitia sa…
Iata-ne, prin urmare, in posesia lozului castigator, fiindca de cateva zile incoace suntem – ni se spune si ni se arata – cetateni cu drepturi depline ai UE. Numai ca banii incasati la casierie se vadesc zimtuiti doar pe cant, fiecare dintre fetele lor galbioare aducand o prosperitate ce se poate vadi inselatoare. In loc de „cap”, dai de programele europene, iar ele zic: e al tau cat poti lua, insa poti lua numai ceea ce justifici de nevoie si doar daca vei convinge ca stii cum sa cheltui. In loc de „pajura”, ai piata unionala a muncii, unde – in pofida restrictiilor partiale sau totale (insa numai temporare) din unele state Schengen – esti asteptat, dar cu o anume spaima.
Ce de mitologii se mai impletesc pe deasupra noastra in aceste zile… Una peste alta, insa, potul e in mana noastra. Sa vedem acum numai daca suntem destul de destepti sa facem ceva bun cu el sau mai bine o lasam balta… Iata o dilema pur romaneasca, in fata careia unii se infatiseaza cu stiinta manariilor si a manevrelor de tip mafiot-financiar (prestigiosul model Puwak), altii se uita ca natafleata la para cea malaiata, spunandu-si in gand ca, la urma-urmei, cumva-cumva tot pica ea pana la urma, asa incat nu e nevoie decat sa ai rabdare si sa patrulezi prin preajma… Iar altii accepta resemnati ca prin gradina asta ei nu se stiu plimba, decizand sumbru ca vor trai ca pana acum, in propria imbacseala. Sa spun ca ar mai fi si din cei care, in virtutea unor studii „dincolo” sau a unor slujbulite de ani prin Apus, par sa stie despre ce este vorba si, fara galagie prea multa, completeaza deja – deocamdata in creion – formularele de aplicatie pentru programele europene? Vor fi fiind, dar temerea mea este ca bietii de ei sunt o minoritate si ca, oricum, priceperea lor nu i-a recomandat suficient autoritatilor de ieri si de azi, astfel incat sa fie si in pozitia cea mai avantajoasa pentru a transa situatia in beneficiul lor si al nostru.
Atunci?… Atunci – vom trai si vom vedea. Inca nu am cheltuit integral nici fondurile de preaderare. Daca vom sta sa ne bazam, si aici, numai pe Base, pe Calin, pe apropiatii lor, cum ne-am obisnuit, va fi in zadar. Chiar daca ar fi niste super-Base, super-Calin si superapropiati, tot nu ar razbi singuri cu mormanele de bani atarnate deasupra capetelor romanilor si cu perspectivele deschise de piata europeana a muncii. Prin urmare, dragi prieteni, cunoscuti si necunoscuti din Romania, tu, capsunare, si tu, femeie de serviciu, tu, studentule bursier, si tu, expertule in computere, informati-va, vedeti ce este de facut si – la treaba. De-acum depinde de fiecare din voi, de fapt de fiecare din noi. Politicienii si-au facut datoria, in cele din urma, cat si cum au putut. Ne-au adus la gura pesterii lui Ali Baba. Sa vedem de ce suntem in stare noi, ceilalti.
Ovidiu Pecican, scriitor, profesor la Universitatea
Babes-Bolyai, Cluj
