Comisarul european Stefan Fule declara că „atât statele membre, cât şi cele candidate simt o oboseală în legătură cu ritmul lent al procesului de extindere“. Oboseala, câtă este, provine dinspre ezitările procesului de adâncire a fuziunii europene, și nu dintr-o neîncredere în proiectul Europei unite. Toată lumea este conștientă că, pentru a avea șanse mai mari în competiția globală, Europa se cuvine să beneficieze de mai multe resurse umane distribuite corespunzător în teritoriul unde, vreme de secole și milenii, cultura și civilizația europeană s-au plămădit.
Desigur, te poți întreba dacă integrarea ad integrum, prin recuperarea întregului teritoriu european în actuala construcție instituțională pornită în Vest, ca și prin uniformizarea masivă a moravurilor, cutumelor, modelor, limbilor și legilor, a practicilor în curs, nu este o idee prea radicală. Ea pare moștenită de la „integralismul“ național – devenit mai apoi naționalist, cu rezultatele distructive pe care le știm – al secolului al XIX-lea, când fiecare elită politică a unei națiuni dorea reunirea într-un stat propriu a întregii populații vorbitoare a limbii proprii. Chiar nu se poate altfel și chiar trebuie efectuat acest proces până la capăt, chiar cu prețul moștenirii unor minorități etnolingvistice și religioase diferite? Cel mai greu a învățat secolul al XX-lea că nu există daruri absolute, fără plată, și că, la urma urmei, e și bine să fie astfel, să învățăm să ne suportăm reciproc și să construim împreună, noi și ceilalți, oricare am fi și ar fi.
Astăzi Europa învață aceleași lecții la alte dimensiuni, dar cu aceleași opinteli. Acceptarea Greciei în UE, la începutul anilor 1980, nu a rezolvat problema diversității religioase. Multă vreme UE a ezitat să se extindă către alte state de tradiție ortodoxă. Mai recent, odată depășit acest tip de inerție, dorința Turciei de a fi inclusă în construcția europeană s-a lovit de zidul – poate justificat, poate nu – al neîncrederii. Dar iată, la șapte ani și jumătate de la acceptarea României și a Bulgariei – alte state preponderent ortodoxe – în UE, comentariul lui Stefan Fule: „În primul rând, ultima extindere, cu România şi Bulgaria, a ridicat o serie de semne de întrebare în legătură cu credibilitatea întregului proces. Pentru că a fost prima dată când UE a decis să introducă un mecanism special de cooperare şi verificare în cazul unor state membre. Cea mai mare provocare a fost restabilirea credibilității pierdute privind procesul de extindere. Suntem nevoiți să extindem şi să înăsprim standardele. Statele candidate trebuie să demonstreze că legislația adoptată este funcțională“.
Dl Fule are o anume dreptate. Din locul unde se situează domnia sa, către vârful UE, lucrurile se pot vedea astfel, marginile sunt mai puțin viu colorate decât centrul, proporțiile se răstoarnă, ce e viu într-un loc pare anemic într-altul. Pe de altă parte, se uită astfel euroentuziasmul românesc la adresa construcției europene, fără egal în măsurata și calculata Europă Occidentală. La fel, se ignoră – voit? – propaganda enormă a media vestice la adresa noilor barbari europeni, notele tot mai radical și mai îmbâcsit xenofobe pe seama românilor și bulgarilor (dar, mai devreme cu câțiva ani, și contra polonezilor, a albanezilor etc.).
De aici și până la a te preface că nu mai știi de ce se extinde Europa, socotind că țări nou-intrate în uniune împovărează și întârzie un marș triumfal, de parcă dincolo de ele se află numai țări exemplare, dornice să fuzioneze cu construcția de la Bruxelles, aduce a naivitate. Să nu ne pierdem cu firea.
Iar când Cristian Diaconescu îi dă o replică demnă de un corigent la logică dlui Fule, nu ne face mai mândri, căci sofismul ad hominem, atacând deci persoana („nu a reuşit să performeze în obiectivitate şi neutralitate, în conformitate cu spiritul comunitar şi la înălțimea poziției sale în Comisia Europeană“; „a fost şi va rămâne responsabil de managementul cel puțin discutabil al extinderii UE spre Ucraina“), nu înșală pe nimeni. Problema nu o reprezintă talentul și succesul dlui Fule, ci dacă argumentele acestuia sunt rezonabile. Și trebuie spus că, în parte, sunt. Din nefericire pentru noi.
Firește că extinderea UE cu România şi Bulgaria „nu a reprezentat în nici un caz un gest filantropic al Uniunii şi cu atât mai puțin un gest politic lipsit de argument“, cele două state suferind, ca efect al extinderii, „transformări de substanță, de sistem, într-o manieră dramatică şi într-un interval de timp extrem de scurt“. Este, evident, un proces în care la masa comună se vine cu bucate din ambele părți. Dar nu poate fi contestat că până și progresele cele mai ample și mai vizibile, oricât de aplaudate ar fi, trebuie, pentru a mulțumi o relație de parteneriat, să atingă un prag minim, dacă nu optim, al expectanțelor. Sistemul ecluzelor nu lasă dubii asupra așteptărilor în materie de regularizări ale sistemului legal și ale aplicării de facto a justiției. Câtă vreme seria anchetelor referitoare la bani comunitari deturnați și la termene nerespectate continuă, cât timp România întârzie în multiple domenii să se alinieze la un standard comun al exigențelor, iscând împotriva ei acuze unionale, cât promisiunile legate de arierate și de alte domenii ale competiției libere și cinstite nu sunt respectate, nu poți da vina pe comisarul Stefan Fule că batem pasul pe loc, bătătorind intrarea în Schengen.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeș-Bolyai.
