Cine poate şti care va fi soarta preconizatului Partid al Dreptăţii Sociale? Nicicând în ultimii 21 de ani România nu a părut mai pregătită pentru o formaţiune politică făţiş de stânga – mai radicală decât actualii reprezentanţi ai Stângii, printre care putem include şi pseudoliberalii lui Antonescu. Capitalismul şi-a pierdut aura progresistă, pe când aspectele sale negative, care în trecut au dat naştere destulor mişcări marxiste, devin imposibil de ignorat de-a lungul şi de-a latul Europei, unde cupiditatea şi incompetenţa unei mari părţi a sectorului financiar au dus la decimarea economiilor Irlandei, Greciei, Portugaliei şi, poate, în curând şi a Spaniei.
Europenizarea este, de-acum, un proiect măreţ ale cărui virtuţi au ajuns înecate în vicii. În baza ei, România urma să îşi depăşească izolarea şi statutul de cea mai înapoiată ţară a UE. Dar sondajele de dată recentă arată că numărul românilor care mai percep europenizarea drept fenomen progresist se află în constantă scădere. UE a decis să recurgă la banii contribuabililor europeni pentru a salva o serie de speculanţi bancari şi investitori – ignorând prin urmare regula de aur a capitalismului, potrivit căreia cel care face investiţii şi plasamente nechibzuite îşi merită soarta şi falimentul. Reprezentanţii Băncii Centrale Europene şi birocraţii Comisiei Europene justifică masivele transferuri de bani proveniţi din buzunarele cetăţenilor cu teama de contagiune, susţinând că o prăbuşire a instituţiilor financiare irlandeze sau spaniole ar putea afecta sistemul bancar german – unul dintre campionii investiţiilor cu risc ridicat. Noul tip de capitalism european sponsorizat de Germania şi Franţa se bazează cu alte cuvinte pe socializarea pierderilor, pe când câştigurile vor continua să fie privatizate. Solidaritatea şi parteneriatul au devenit cuvinte desuete, iar contribuabilii de la periferia zonei euro se pot pregăti sufleteşte să robotească decenii bune pentru a plăti datoriile făcute de funcţionari bancari şi finanţişti. În atare condiţii, lui Octav Cozmâncă, Tudor Mohora şi Ion Toma le pare predestinat un succes neaşteptat dacă vor decide vreodată să pornească într-un tur al Europei pentru a le explica europenilor unde a ajuns România după ani buni de terapie şoc a UE.
Deşi Cozmâncă a părăsit PSD cu doar doi ani în urmă, devierea sa ideologică are rădăcini mult mai vechi, originând încă din vremurile de glorie ale lui Iliescu – când românii au fost buni de plată pentru devalizarea Bancorex. Şi sub guvernarea Năstase PSD mai rămăsese cât de cât atractiv: măcar se privatizau niscaiva companii de stat din sectoare economice-cheie pentru sume ce reprezentau o fracţiune a valorii lor reale. Dar în 2008 Cozmâncă s-a lămurit că nu are viitor într-un aşa-zis partid de stânga, încăput între timp pe mâinile unui jurist cu o manie pentru tablouri şi antichităţi de un gust îndoielnic şi ale unui fost diplomat cam la fel de familiarizat cu muncitorimea şi ţăranii precum cu extratereştrii.
Cam tot de atunci cresc şi indiciile despre o Românie postdecembristă în care transformarea arhicitatei conştiinţe de clasă într-o formaţiune politică nu este totuşi de domeniul imposibilului. Un sondaj din toamna anului trecut relevă că aproape jumătate din români consideră astăzi că ar fi dus-o mai bine pe vremea lui Ceauşescu, în pofida dureroaselor raţionalizări particulare acelei epoci. În plus, alianţa încheiată cu un partid care se autodeclară singurul reprezentant autentic al dreptei nu poate decât să agraveze deja serioasa problemă de imagine a actualei stângi. Dar cum Ponta pare doar o versiune mai puerilă a lui Antonescu, criza de imagine a partidului său nu-l va afecta cine ştie ce, atât timp cât are şanse la o carieră în acelaşi stil politicianist – recte fără nici un habar despre viaţa reală a cetăţenilor şi a împrejurărilor în care aceştia continuă totuşi să îşi clădească o existenţă.
Dacă noul partid de stânga preconizat de Cozmâncă şi Toma nu va călca în străchini din start sau se trezeşte sabotat serios de către rivali, are toate şansele să ajungă departe. Pentru veteranii pecerişti, cea mai mare provocare va consta, indubitabil, din cooptarea tinerilor cu viziuni mai radicale de stânga, fără a permite însă ideilor multiculturaliste o pondere prea mare în cadrul ideologiei de partid. Dacă în cursul următorilor ani 10-15% din români ajung să opteze pentru Partidul Dreptăţii Sociale, electoratul român se va situa, de fapt, în mainstream-ul european. A fost în schimb complet în afara acestuia în anul 2000, când l-a votat pe Vadim Tudor în proporţie de 20%.
Există destule semnale neliniştitoare cu privire la mai-marii Europei, care par să nu mai aibă reţineri în a trata cetăţenii Uniunii cam în acelaşi mod rapace particular, odinioară, domnitorilor fanarioţi din România. Dacă UE ajunge percepută drept entitate caracterizată mai degrabă prin exploatarea cetăţenilor ei mai săraci decât prin solidaritate, umanism şi întrajutorare, atunci mă tem că apariţia unui partid precum cel al lui Cozmâncă & Co. se înscrie în seria reacţiilor încă blânde în faţa catastrofei ce se conturează la orizont.
Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.