Exasperaţi – vezi, Doamne – de cerşetoria răsăritean-europeană pe care au ajuns să o identifice cu un spirit naţional, un jurnalist audiovizual francez şi figuranţii chemaţi să îl acompanieze în studio – la noi meseria acestora din urmă are un nume cu conotaţii hilar-amare, cel de aplaudaci – s-au trezit vorbind despre „salutul românesc”. Prin acesta ei denumesc o mână întinsă în semn de cerere de ajutor.
În general, solicitarea ajutorului nu descalifică pe nimeni în lumea civilizată. Ea îl înduplecă până şi pe masculul alfa din ceata lupilor, care, atunci când competitorul de până atunci se recunoaşte învins, întinzând grumazul în semn de supunere şi de expunere la voinţa atotputernică a celuilalt, îl cruţă mereu pe cel cu care până atunci se confruntase. Dacă până şi în haitele de animale se manifestă un soi de „nobleţe sufletească”, ar fi cu atât mai mult de aşteptat aşa ceva din partea oamenilor. Las deoparte mitologia rădăcinilor latine comune, a frăţietăţii de destin – inventată de discipolii români din anii ’40 ai lui Jules Michelet şi Edgar Quinet – dintre francezi şi români, ca şi jocurile politice care au făcut din Napoleon al III-lea un naş al României moderne. Dar spiritul care a animat epopeile cavalerismului, datorate lui Chrétien de Troyes, spiritul curtenesc al medievalităţii hexagonale şi spiritualitatea creştină a Europei de Vest ar fi putut constitui fundamentele unei anumite bunăvoinţe şi temperanţe faţă de cerşetorie în general. Dacă nici asemenea argumente nu sunt de-ajuns, aş aminti că trista îndeletnicire – însemnând o autodecădere din dreptul la reciprocitate şi deci egalitate, prin asumarea posturii de victimă socială şi economică – nu este practicată de magnaţi şi prinţi, ci de marginali sociali, după cum o atestă şi faimosul episod al Curţii Miracolelor din romanul lui Victor Hugo despre Nôtre Dame.
Lumea este însă, prin natura ei, diversă şi francezii nu fac excepţie de la această regulă. Maimuţărind un întreg popor prin atribuirea calităţii de paria, nu vorbeşte atâta despre calitatea de ansamblu a acelui popor, cât despre limitele şi precaritatea celor care injuriază. Dacă Franţa ajunge să îşi trateze companionii din Comunitatea Europeană prin tifle şi palme demonstrative peste propriul popou, asta spune ceva despre bunul ei gust la fel de mult ca despre cei maimuţăriţi.
Spre a nu se lăsa mai prejos în mitocănie şi design etic, nişte bloggeri români aplaudaţi de un omolog al realizatorului de emisiuni televizate parizian, însă, de astă dată, de pe malurile Dâmboviţei, s-au trezit inventând un aşa-zis „salut francez”, în fapt, predarea cu mâinile înălţate deasupra capului în faţa armatelor hitleriste cu şapte decade în urmă. În acest fel, românii s-au dovedit chiar mai grobieni şi mai lipsiţi de civilitate decât teleaştii francezi, căci, în timp ce aceştia râdeau de nişte nevoiaşi, ai noştri batjocoreau mândria naţională a învinşilor care, cel puţin, şi-au spălat ruşinea prin Rezistenţă şi prin armata lui De Gaulle. E clar pentru oricine că de ambele părţi s-au depăşit limitele parodiei şi s-a intrat pe un teren detestabil, mai cu seamă că ai noştri luptau, pe vremea predărilor cu pricina, în tabăra lui Hitler. Or, asta nu e o mândrie nici măcar cu scuza că se încerca reîntregirea României Mari înspre partea basarabeană. Preţul plătit cu acel prilej – prin pierderea onoarei în pogromuri, deportări transnistrene şi, mai ales, alianţă împotriva ruşilor cu cei care ne luaseră la Viena nordul Transilvaniei – nu ne face prin nimic glorioşi. Marea înfrângere franceză din al doilea război mondial nu e, nici măcar retoric, pentru a face în ciudă unor cretinei, prilej de jubilaţie pentru români. Aşa că lăsaţi-o moale, fraţilor!
