Brexit este abrevierea expresiei "British exit". 51,9 la sută dintre cetăţenii britanici au votat pentru ieşirea ţării din Uniunea Europeană. Parlamentul urmează să ia decizia finală. Lira s-a prăbuşit, bursa londoneză a încheiat socotelile cu o pierdere de 120 de miliarde de lire.
La o analiză sumară a structurii voturilor, unii au observat diferenţa majoră dintre opţiunile celor mai tineri şi ale celor mai bătrâni alegători.
Tinerii de până în 35 de ani au votat în favoarea rămânerii în Uniunea Europeană. Oamenii de vârsta a doua au votat 50/50%, iar seniorii, masiv pentru plecare. Au câştigat cei din urmă.
Ce înseamnă asta? Mulţi s-au grăbit să picteze partea vârstnică a societăţii britanice în culorile sumbre ale mizantropiei. Chipurile, cei de vârsta a treia s-au săturat să împartă plusvaloarea muncii lor cu asistaţii social din Europa de Est. Puţini au citit capodopera literaturii britanice “Drumul spre casă” a lui Rose Tremain. Lev, un est-european, care poate fi şi român, munceşte din răsputeri pentru a-şi aduna bani în vederea deschiderii unui restaurant în oraşul său natal. Nu are spor, doar o imensă compasiune pentru bătrâna Ruby, internată într-un azil şi care îi aminteşte, prin singurătate şi tristeţe, de însăşi mama sa aflată la mii de mile distanţă. Vârstnica îi lasă moştenire, prin testament, suma de bani pe care o visa. Ajuns acasă, Lev nu-şi mai găseşte oraşul.
Nu despre bani e vorba în voturile britanicilor. Nu au votat să piardă de nebuni 30% din banii economisiţi o viaţă.
E altceva. Un time-out istoric. Perfidul Albion, cum avea să fie poreclit în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, joacă pe tabla de şah cu albele. Mută şi ameninţă turele. Nu vizează şah la rege. E mult mai subtil atacul. Şi, în fond, e o mănuşă cavalerească întinsă europenilor.
Piesa jucată de diplomaţia engleză poate fi asemuită “Furtunei” lui William Shakespeare. Prospero şi Mirinda ajung pe o insulă pustie. Acolo redescoperă valenţele naturii. Autorul, un geniu cumsecade, lasă deschisă interpretarea rolurilor. Asemenea lui Alexander Morfov, regizorul bulgar care a montat la Teatrul Naţional Bucureşti piesa într-o viziune proprie, eu înţeleg că Prospero (votantul britanic) însuși vrea să întoarcă timpul pentru a regăsi armonia și ordinea de altădată. Bătrânul vrăjitor caută să repare erorile de parcurs ale trecutului și să-l reașeze în matca curgerii firești. Pentru asta, Prospero pune la cale viitorul (căsătoria Mirandei cu Ferdinand), ca să recupereze ceea ce pierduseră toți. Totul se schimbă. Nu vreau să stric surpriza. Mergeţi la TNB!
Conservatorismul britanic e o lecţie pentru toţi tradiţionaliştii. Nu de întinderea geografică a Commonwealth-ului, care grupează cincizeci şi trei de state, sau de pierderea Gibraltarului mă tem, ci de incomensurabila prostie a naivilor ce fac şi desfac hărţi europene. Chiar dacă Tom Sawyer s-a jucat cu broaştele, asta nu înseamnă că bubele de pe mâinile copiilor apar din mângâierea orătăniilor bălţilor.
Sigur că Brexit-ul a umflat nu numai piepturile secesioniştilor, ci chiar velele corăbiilor pescarilor plecaţi, asemenea lui Santiago, singuri pe mare, în căutarea peştelui cel mare.
Salvarea nu e printre caşaloţi sau la mile distanţă. Nu de dezgustul britanic ne e un pic de silă, ci de puternica dimensiune a gogoşilor servite naivilor de către marii manipulatori. Agită Brexit-ul de parcă ar fi un Voldemort, uitând să ne spună, totuşi, povestea bătrânului patron de pub londonez care la auzul veştii că şomera, devenită ulterior celebra J.K. Rowling, scrie o poveste pentru fiica sa a decis să-i ofere mesele gratuit. Acesta întruchipează Britania cea mare, altruistă, eroică, dar cu mare grijă de casa ei.
“Better lose the saddle than the horse” (mai bine să pierzi şaua decât calul) ar spune englezul, pentru care “time is money”.
Dar orice descălecare e un nou început. ”Există un remediu care, în câţiva ani, ar face Europa liberă şi fericită. Acesta presupune recrearea familiei europene, cel puţin în măsura în care acest lucru este posibil, şi dotarea ei cu o structură care să-i poată permite să trăiască în pace, siguranţă şi libertate. Trebuie să construim ceva de tipul Statelor Unite ale Europei”, avea să spună Winston Churchill, în 1946.
De ce să risipească prestigiul şi forţa unei mari puteri a lumii, mai bine o conservă. Marea Britanie a intrat în Uniunea Europeană de abia în 1973, la aproape două decenii de la înfiinţarea Comunităţii Cărbunelui şi a Oţelului.
Britanicii sunt egoişti, ei nu sunt interesaţi decât de conservarea tradiţiilor şi de legile lor. Nimic mai fals. Englezii au tras semnalul că aşa nu se mai poate.
Liderii europeni ar trebui să reformeze din temelii instituţia Uniunii Europene, în sensul creării unui bloc comun de state independente, creşterii suveranităţii naţiunilor, păstrând doar cultura comună. Dar ce ne facem noi, românii, dacă foaia de parcurs devine mai blândă pentru administraţia de la Bucureşti?
Sigur că noi nu avem forţa diplomaţiei poloneze. Ţăranii noştri nu duc pământul în faţa Comisiei Europene. Dacă Bruxelles-ul bate o nouă bornă şi va propune un nou tratat, sătenii din Salcia vor fi la fel de fericiţi ca înainte de Brexit, când i-am întâlnit la o bere pe o terasă sub steagul UE. În urmă cu douăzeci de ani, Regele remarca conservatorismul tulcenilor. Acum sunt mândri cetăţeni ai UE şi beau din halbe cu cele douăsprezece steluţe galbene. Uliţele lor sunt acum asfaltate. Sunt pro Uniunea Europeană. Admit că s-au mai furat ceva din banii de afară, dar fără Bruxelles erau mai săraci.
Înainte de montarea scutului de la Deveselu, o bătrână mi-a mărturisit îngrijorarea că s-ar putea să nu mai plouă din cauza maşinăriei americane. După ce furtuna i-a dezvelit casa, vara aceasta, iar un torent de apă i-a înecat grădina de legume, a apelat la militari. Aderarea la NATO şi integrarea în UE au fost benefice pentru români. Coşmar pentru baronii locali. Fără cele două mari structuri acum eram conduşi de mahării regimului comunist, înfeudaţi şi urcaţi pe şa, cu un ducat la dispoziţia şi pofta Rusiei.
Luxul de a fi conservator nu şi-l permite oricine. Când nu ai decât o generaţie de la opincă la vlădică, nici nu ştii cum să faci din tradiţie o virtute. Armura dintr-un muzeu nu poate face niciodată o cavalerie.
