Mijlocul lunii martie tinde a deveni un sezon al inflamǎrii relaţiilor româno-maghiare. Anul acesta, am asistat la mesaje „pe muchie de cuţit” rostite sau transmise de oficialitǎţi ale statului ungar. Îmi este greu sǎ mǎ pronunţ asupra caracterului provocator (sau nu) al respectivelor cuvântǎri câtǎ vreme avem la dispoziţie doar traduceri apocrife – or, în asemenea cazuri, diavolul se ascunde în nuanţe.
Preşedintele Parlamentului ungar, Kover Laszlo, pare sǎ fi afirmat cǎ „doar împreună vom reuşi să rezolvăm acele probleme şi să răspundem la acele provocări care stau în faţa comunităţii popoarelor europene. Dacă lucrurile stau astfel, mai curând sau mai târziu, se va naşte şi încredere între ţările şi popoarele vecine, iar această încredere va permite să ne recunoaştem reciproc drepturile noastre fireşti”. Fie cǎ „împreunǎ” se referǎ la cele douǎ state vecine, fie cǎ se referǎ la guvernul maghiar şi comunitatea conaţionalǎ din România, existǎ o nuanţǎ de ingerinţǎ în afacerile interne. Cât despre mesajul premierului Orban, lucrurile sunt mai complicate, cǎci nimeni nu pare sǎ ştie unde s-a terminat mesajul şi a început comentariul soţiei ambasadorului – persoanǎ particularǎ, în principiu. Despre derapajele naţionalist-xenofobe ale guvernului de la Budapesta s-a scris mult în presa internaţionalǎ (mai puţin în cea românǎ), premierul Orban fiind calificat la Strassbourg drept „un Chavez european”. Drept care, nu m-aş mira ca ambiguitǎţile incriminate sǎ nu fie tocmai inocente.
Opoziţia nu a ezitat sǎ profite de reacţia întârziatǎ a oficialilor români şi şi-a adjucat tema, întotdeauna aducǎtoare de voturi. Discutabilǎ mi se pare amestecarea, în aceastǎ ofensivǎ, a unei teme colaterale: cererea de demitere a funcţionarului public Csibi Barna. Sǎ te pui tu, ditamai Uniunea, cotatǎ în sondaje cu peste 60%, cu un cetǎţean cu vederi extremiste, mi se pare cel puţin disproporţionat.
Gestul secuiului mi se pare unul prostesc şi de prost gust; din punct de vedere moral, condamnabil. La fel de prostesc şi de prost gust ca al celor care, în ianuarie, au scris tot felul de mǎscǎri pe pereţii ambasadei Ungariei la Bucureşti. Nu mi-e clar dacǎ, din punct de vedere legal, i se pot aduce învinuiri serioase (poate, ceva contravenţii la legea adunǎrilor publice). Instigarea la discriminare, pentru care e cercetat penal, e greu de susţinut, cǎci în esenţǎ omul nu s-a supǎrat pe Avram Iancu pentru cǎ era român, ci pentru cǎ ar fi ucis nişte unguri.
Dacǎ e sǎ vorbim despre incitare la discriminare, mi se pare mai degrabǎ aplicabilǎ în cazul celor care, în ultimele zile, agitǎ spaţiul public protestând împotriva atribuirii numelui lui Kossuth Lajos unei strǎzi din Târgu-Mureş. Între destinele celor doi paşoptişti – Iancu şi Kossuth – existǎ simetrii şi paralelisme substanţiale. Ambii au luptat pentru drepturile naţiunilor lor şi, pânǎ la un punct, au fost împreunǎ împotriva imperiului Habsburgic. La un moment dat, drumurile li s-au despǎrţit şi s-au gǎsit în tabere adverse. Românii lui Avram Iancu, aliaţi cu saşii fideli împǎratului de la Viena, s-au gǎsit într-un rǎzboi civil împotriva revoluţionarilor maghiari conduşi de Kossuth; ca în orice rǎzboi de acest fel, într-o epocǎ în care drepturile omului erau un concept încǎ vag, distincţia dintre beligeranţi şi civili era subiectivǎ, astfel încât, privite dintr-o parte sau din alta, actele de luptǎ pot fi uşor calificate drept crime, iar eroii sunt uşor de condamnat drept criminali.
Manualele noastre de istorie nu ne ajutǎ, din pǎcate, sǎ vedem în Avram Iancu altceva decât simbolul luptei pentru afirmare naţionalǎ; dupǎ cum, probabil, manualele ungureşti de istorie nu-i ajutǎ pe maghiari sǎ vadǎ în Kossuth Lajos altceva decât simbolul luptei pentru aceeaşi afirmare naţionalǎ. Pentru cineva cu capul pe umeri este firesc ca, într-un oraş cu jumǎtate din populaţie românǎ şi jumǎtate maghiarǎ, dacǎ existǎ o stradǎ care se cheamǎ Avram Iancu (şi existǎ), sǎ se cheme una şi Kossuth Lajos. Nu însǎ şi pentru capetele încinse care cer fǎrǎ nici o noimǎ premierului Boc sǎ facǎ ordine într-o cauzǎ care, acum, se judecǎ în justiţie. Dacǎ pretinzi sǎ-ţi fie respectaţi proprii eroi, trebuie sǎ începi prin a-i respecta pe ai celuilalt.
Revenind la secuiul cu mintea încinsǎ, întâmplarea face ca el sǎ fie funcţionar de fisc. Preşedintele ANAF, care are probleme cu corupţia din instituţia pe care o conduce, s-a gândit să-şi mai spele din pǎcate (de fapt, sǎ le facǎ uitate) şi s-a evidenţiat mutându-l pe Barna tocmai la Abrud, oraşul unde Avram Iancu este adulat. Mǎsura îmi aminteşte de practicile PCR, care pedepsea delictele de opinie prin mutarea cu serviciul în cele mai neprietenoase locuri. USL i se raliazǎ, cere destituirea omului. Oare ei nu ştiu cǎ „drujba-i drujbǎ, slujba-i slujbǎ”?
P.S. Tot în campania de ciupire a corzii naţionaliste, Adrian Severin se apǎrǎ de o banalǎ acuzaţie de corupţie pretinzând cǎ prin scandalul declanşat de publicaţia britanicǎ cineva urmǎreste să scape „de un om incomod”, de „un român influent”.
Mircea Kivu, sociolog