Noua lege a presei dată în Ungaria de guvernul Viktor Orban a stârnit, cum se ştie deja şi la noi, un val de proteste, din cauza atingerilor pe care ea le aduce uneia dintre valorile europene nechestionabile: dreptul la liberă exprimare a opiniilor. Mai mult ca în alte rânduri, aceste proteste s-au internaţionalizat cu repeziciune, conducând la una dintre expresiile cele mai recente şi mai vizibile ale unui nou tip de solidaritate europeană, prin excelenţă transfrontalieră. Cine răsfoieşte paginile cu semnături din coada protestului la adresa legii concepute, culmea, de un clujean – fostul membru al redacţiei revistei studenţeşti Echinox Peter Heltai, emigrat în anii ʹ80 în Ungaria, devenit lider al postului de televiziune Duna şi dovedit colaborator al Securităţii româneşti – va constata că, alături de maghiarii din Ungaria şi cei din afara graniţelor, sunt mulţi români care ţin să protesteze faţă de periculoasa restrângere a drepturilor mass-media în proximitatea ţării noastre.
Nu este vorba doar despre tradiţionala spaimă care îl scoate din letargie pe conaţionalul nostru în momentele pe care le percepe a fi cu adevărat unele de criză. Nu este vorba de resorturile care au făcut ca România să nu recunoască încă independenţa Kossovo – din spaima de autonomiştii secui şi maghiari din Transilvania şi, desigur, din solidaritate ortodoxă cu vecinii sârbi -, deşi în ultimii douăzeci de ani s-au găsit mai mulţi parlamentari isteţi ai diverselor partide şi legislaturi care să propună forme variate de căluş în gura presei româneşti. Va fi fiind, nu mă îndoiesc, şi aşa ceva, dar de astă dată mi se pare că desluşesc un interes în creştere faţă de Europa comunitară şi întâmplările ei care, că o vedem limpede sau că nu o vedem încă, ne afectează, brutal sau discret, şi pe noi. Deocamdată, se va zice, ne rezumăm să privim doar peste gard, la vecinii direcţi (şi încă nu la toţi).
Dar nu este aşa, iar lectura bagatelizantă de mai sus este mioapă.
La recentele dezbateri din Parlamentul European pe tema legii contestate de UE, vocile europarlamentarilor noştri s-au auzit direct de la tribuna legislativului comunitar şi, spre cinstea lor, s-au situat pe poziţia apărării democraţiei. Moderatorul audierii unde George Schopflin, cunoscut politolog maghiar şi britanic, acum membru al FIDESZ, a luat partea „revoluţiei antisocialiste” întreprinse, pasămite, de guvernul Orban, europarlamentara liberală româncă Renate Weber, a atras atenţia că în partea noastră de Europă criticile la adresa mass-media au fost întotdeauna mai aspre după căderea comunismului. Ea a precizat că această atitudine are legătură cu totalitarismul detronat, ale cărui reflexe potrivnice liberei dezbateri şi afirmări de idei în spaţiul public par să fie duse mai departe astfel. Prin poziţia ei exprimată de la un pupitru instituţional prestigios, Renate Weber s-a situat în favoarea revenirii la normalitate şi democraţie, vorbind în sprijinul libertăţii dialogale şi al exerciţiului civic cotidian pus în serviciul libertăţii. Renate Weber nu a fost, de altfel, singura europarlamentară din partea României care s-a pronunţat în acest sens.
Victor Boştinaru, trimis în PE de PSD, s-a asociat salutar direcţiei ilustrate de moderatoare, salutând organizarea audierii şi avertizând asupra posibilităţii ca exemplul negativ al Ungariei să fie urmat, într-un viitor apropiat, şi de alte ţări din regiune. El nu a ezitat să atragă atenţia că România însăşi ar putea fi lovită de o asemenea tentaţie, ca oricare altă ţară din rândul celor unde spiritul democrat nu este suficient înrădăcinat. Boştinaru ştia prea bine ce spune. Nu este vorba doar de ciudăţenia la care asistăm cu toţii de cel puţin un an de zile, anume că preşedintele ţării şi premierul găsesc potrivit să se ocupe mai mult de polemici cu oamenii de presă şi anumite posturi de televiziune decât să guverneze şi să gestioneze buna aşezare a ţării în context european şi în raport cu sine însăşi. (Rezultatele se văd prea bine – relansarea economică va fi, în cel mai bun caz, numai întârziată şi debilă, iar accesul României la spaţiul Schengen a înregistrat întârzieri fără termen clar.) De această atitudine s-a molipsit şi o parte din presă, unii exponenţi ai ei terfelindu-i pe cei situaţi în opoziţiei cu ei înşişi ca „deontologi” năimiţi Puterii, în timp ce aceştia din urmă îi tratează pe ceilalţi – în argou prezidenţial – drept „tonomate” ale mogulilor de presă. După ce vreme de un deceniu şi ceva a te referi critic la colegii din presă a părut, pentru profesioniştii domeniului, o lege intangibilă, de respectat scrupulos chiar şi atunci când excesele unor voci erau vizibile şi deteriorau climatul general al dezbaterilor, s-a sărit în extrema cealaltă, tratând pe oricine pare neconvenabil direct în termeni pamfletari şi chiar injurioşi.
Ceea ce contează este însă mai degrabă semnalul pozitiv al trezirii României la dezbaterea europeană. Pe lista protestatarilor faţă de obtuzitatea unei legi dintr-o altă ţară a federaţiei europene ori direct în instituţiile centrale ale Europei unite, prezenţele româneşti încep să se facă simţite, ceea ce anunţă un alt orizont politic, ce poate da speranţe pentru viitor.
