Una peste alta, a mai trecut un an şi uite că vine din nou Ziua Naţională a României. A României, nu a românilor, să ne înţelegem. Celebrăm, ca întotdeauna, statul, şi nu cetăţenii; o abstracţiune, nişte instituţii mai mult sau mai puţin funcţionale, nu oamenii vii care dau consistenţă (şi încasează ponoasele) ideii de România.
Înainte de a fi orice altceva, România a fost o noţiune. Ea a fost visată cel puţin câteva decenii înainte de a deveni, la 1881, în calitate de denumire oficială a statului condus de Carol I, o realitate consistentă. Faptul că, la 1 decembrie 1918, statul cu acest nume s-a rotunjit, devenind – vorba lui Blaga – „România dodoloaţă”, a dat reliefuri geografice şi teritoriale mai ample şi mai reprezentative statului respectiv, al nostru, dar a adus şi o masă de populaţie bogată, a însemnat şansa unei definiri mai nuanţate şi mai adecvate, prin înnoire, a conţinuturilor care o reprezentau.
Aici însă România, aşa cum fusese ea concepută de gânditorii fondatori ai generaţiei paşoptiste, nu a mai făcut faţă cu aceeaşi eleganţă noilor teme ce i se aşterneau în faţă. În perioada interbelică, statul de la Bucureşti a căutat, fără să găsească, modalităţile adecvate de a face faţă complexităţii ivite în noua conjunctură. Vechea minoritate evreiască, socotită periculoasă în Regat, s-a văzut acum flancată de noile grupuri minoritare ardeleneşti şi bucovinene (maghiari, germani şi ruteni) sau basarabene (ruşi). Apelând la reţeta dinainte ştiută, statul român a încercat restrângerea drepturilor, marginalizarea şi presiunile loialiste, în locul unor tactici ale cooptării persuasive. El nu s-a dovedit mai flexibil nici cu jumătatea feminină a populaţiei sale, acordându-i acesteia dreptul la vot târziu, abia în 1938, la finalul României burgheze. Faptul că decizia se lua prin constituţia care instaura primul regim de dictatură românească – anume, cea regală -, şi nu în cadrele democraţiei, arată ceva despre limitele de viziune ale democratismului statal românesc. Mai apoi, dictatura comunistă a eliminat de pe scena publică românească şi bisericile neconvenabile (cea greco-catolică în 1948, unele dintre cele neoprotestante) definind ataşamentul la România nu pe linia asumării şi rezolvării dinamice, creative, în favoarea cetăţenilor, a pluralităţii şi diversităţii de crezuri şi opinii cetăţeneşti, ci eliminând drastic neconvenabilul, manipulând, nu doar o dată, cu cinism.
Din acest punct de vedere, statul român al ultimilor douăzeci de ani pare un moştenitor de nădejde al mai vechilor tradiţii. După un prim deceniu în care distanţa tradiţională dintre oficialitate şi cetăţean s-a păstrat neclintită aproape, ultimii ani – cei de după accesul nostru în UE – au declanşat, din varii motive, „dezgheţul”. Astăzi, dacă priveşti în sus, la cupola statală, războiul pare total şi permanent. Se spune adeseori că asistăm la un proces de disoluţie al statului român, că suntem pe culmile abisului etc. Eu cred că, graţie acţiunii neobosite a opiniei publice – în primul rând a presei -, pe de o parte, şi a instanţelor externe (ambasade, FMI, NATO, Delegaţia Europeană, Parlamentul European, CEDO), pe de alta, în perioada cea mai recentă a parcursului nostru istoric participăm la evidenţierea gravelor carenţe, moştenite şi dobândite, ale statului român. Numărători trucate ale voturilor din parlament, războiul dintre preşedinţie şi parlament, substituirea premierului de către preşedinte sunt numai câteva dintre anomaliile cele mai evidente ale statalităţii române actuale.
Pe de altă parte, sintagma „Ziua Naţională a României” continuă să însemne mai degrabă solemnităţi oficiale, depuneri de coroane, parade militare, decât o dezlănţuire veselă şi exuberantă a populaţiei României într-un moment de bucurie efectivă că are propriul ei stat, care se îngrijeşte de viaţa şi şansele fiecăruia de a se realiza. Ea pare înţeleasă, în cercurile înalte, drept ziua în care naţiunea e chemată să celebreze România, fie ea ce va fi fiind, şi nu ziua fastă în care stat şi naţiune devin vizibil şi deliberat, prin identificare, o singură voce şi un singur strigăt exuberant.
În acest an, cel puţin, România este, mai mult ca oricând, expresia unui popor îndărătnic în a-şi dori cu orice preţ, mânat de o admirabilă încăpăţânare, şansa la care ştie că are toate drepturile şi demnitatea recunoscută. Pentru românul umilit, marginalizat, dispreţuit şi scuipat pe pieţele lumii nu se agită nicio autoritate de acasă. Mai mult decât atât, chiar pe Mureş, Olt, Siret şi în Carpaţi el este tratat ca un abuziv atunci când îşi cere drepturile la salarii demne, la locuri de muncă suficiente, la pensii decente, la îndemnizaţii maternale omeneşti, ca şi – mai ales – la o guvernare fără minciună, vădind respect faţă de alegător.
Pentru mine, acest român – indiferent de limba pe care o vorbeşte acasă – este spiritul României, ba chiar România însăşi. Neînfrânt vreodată în nevoia lui vitală de a-şi afirma propria identitate constructivă, nici de străini, nici de ai lui, el găseşte şi va găsi în continuare drum către visul lui de mai bine, chiar dacă pe moment acest lucru pare relativ îndepărtat.
